„Condiția umană mă inspiră cel mai mult”. Interviu cu poetul Raul Bribete

633

Raul Bribete s-a născut la 3 ianuarie 1987, în Oraviţa. A debutat editorial, în 2008, cu volumul de versuri Tornada de hârtie, urmându-i, în același an, volumul de poeme Caniculă în diamant. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2012). Absolvent al Facultății de Filosofie a Universității de Vest din Timișoara (2012).

Master în Hermeneutică și Fenomenologie, la aceeași facultate, doi ani mai târziu. Figurează în numeroase antologii literare autohtone, precum și în cea a poeților balcanici: Οι στίχοι είναι ο χρυσός κανόνας του, μτφρ Κλεοπάτρα Λυμπέρη, εκδόσεις Ρώμη/Versurile sunt regulile de aur ale efemerului, Rome Publications, Tesalonic, 2020. A mai publicat cărțile: Spada, poeme, 2010; Sărutul iudei, 33 de poezii, 2011; Să nivelezi un munte cu tăvălugul, poeme în proză, 2014; Case aici case acolo, poeme, 2017.

Robert Șerban: Ce mai e acela un poet?

Raul Bribete: Astăzi, în Era Digitală, în mod regretabil, un poet nu pare să mai însemne atât de mult, din motivul că predispozițiile de a crea poezie trec drept bizare, inoportune și, de ce nu am spune-o, false; de pildă, când vorbești despre poezie cu persoane fără o cultură poetică bine consolidată, te trezești, aproape invariabil, cu câte-o expresie ironică pe chipul lor. Cu toții știm concret că pragmatismul, sub umbrela acaparatoare a consumerismului, este principalul punct de interes al secolului nostru (ceea ce, pe de o parte, nu este neapărat un lucru rău, pentru că pragmatismul e o formă de inteligență primară, în absența căreia nu am fi putut supraviețui și nici evolua, iar, pe de altă parte, acesta rareori poate acționa în sinergie cu inteligența artistică, aceea care, activată de „releul” care este omul de creație, a produs, de-a lungul secolelor, în perimetrul diferitelor arte, chiar capodopere; îmi imaginez, în treacăt fie spus, cât de rebarbativ sună termenul acesta, „capodoperă” în urechile multor tineri de astăzi, „posedați” de-a dreptul de cultura tehnologică, în continuă expansiune; sigur că lucrurile nu pot sta altfel).

Nu putem fi retrograzi. Sunt mulți tineri care citesc și pe tabletă sau kindle. Se schimbă suporturile, dar valorile tind să se conserve și nu-mi rămâne decât să mă bucur; însă sunt și mulți tineri care și-au pierdut obișnuința de a citi. Ca atare, din perspectiva mea, un poet este un „rău (încă) necesar”, un individ care ajunge la nucleul existenței individuale și, prin asta, la sinele celorlalți. Încă ceva, cred, esențial: ca răspuns ipotetic pentru aceia care afișează un aer fals-superior, considerând că poezia veritabilă este un moft, destinat doar persoanelor care nu știu cum altfel să-și umple timpul liber, ei bine, dacă lucrurile ar sta așa, atunci cum s-ar explica faptul că, inclusiv pe bancnotele noastre, avem imprimate figuri ilustre din domeniul literar, artistic, științific, politic, mai nou și militar, altfel decât că valoarea literaturii (de data asta ne referim expres la ea) este una angramată în genele noastre; este o valoare în sine. Prin extensiune, și acela care o generează este o valoare în sine.

R.Ș.: Cum a fost, pentru tine, această pandemie care, iată, face doi ani?

R.B.: Când a debutat pandemia, până în acest moment, lucrurile au tins să se încarce de tot felul de semnificații. Aș evita să mă plasez de o parte sau de alta a binomului bine-rău, preferând mai curând zona gri, eventual cu enervant de mulți pixeli. A fost o perioadă de asceză urbană, o perioadă oportună mai multor tipuri de reflecții, una care m-a ajutat să mă închid, la figurat, într-un turn de fildeș hölderlinian, trăind, totuși, vorba altui poet, „în cercul lumii comun și avar”. Pentru mine, ca individ înșurubat în cotidian — dar, și asta, la bunul-plac —, experiența pandemiei a fost aproape ca pentru toată lumea. Tracasantă, mai mult prin restricțiile impuse, și mai puțin prin frica de contaminare. Pentru eul meu artistic însă, a fost un prilej bun de retragere; de intro- și retro-specții — aspecte de acum mai ușor de reperat în creațiile mele, care vor apărea cu siguranță, nu divulg când, să zicem că dintr-un gen de atitudine superstițioasă.

R.Ș.: Ai descoperit ceva nou în acest răstimp, despre care vrei să depui mărturie?

R.B.: Perioada asta a fost pentru mine nu una a descoperirilor, ci una potrivită „închiderii unor cercuri”, mai precis finalizării unor proiecte de lectură mai voluminoase pe care, din motive diverse, nu am reușit să le duc la bun sfârșit. A fost implicit un răstimp al igienizării mentale și emoționale și a prioritizării amănuntelor cu adevărat importante pentru mine. Și nu numai asta, am redescoperit binefacerile sportului, acesta ajutându-mă întotdeauna să mă recentrez, să mă bucur de locuirea în corp. Am studiat mult, am finalizat lucruri (incluzând aici proiecte personale), mi-am făcut planuri realizabile, prieteni noi, adică m-am reașezat confortabil în propria viață.

R.Ș.: Spaimele de tot felul pe care, probabil, orice om le are — mai ales într-o vreme când cuvântul moarte se aude foarte des — sunt, pentru scriitorul care ești, inhibante sau stimulante? Ai scris în pandemie?

R.B.: Sunt convins că lucrurile pe care le afirm acum vor avea, dacă nu darul de a enerva, măcar pe acela de a surprinde: în mod paradoxal, nu prea mă mai confrunt de mult cu angoase, anxietăți și altele din spectrul acestora. Mă raportez la stările de lucruri (bulversante) ale prezentului ca la un dat; folosindu-mă cu succes de ceva ce seamănă a resemnare stoică — un fel de detașare, amestecată cu o tentă de dezgust, cinism cât curprinde, ironie și mai ales autoironie. Cu alte cuvinte, convertesc iritarea nervoasă (inerentă) în echivalente superioare, ca mecanism psihologic de supraviețuire. Poate că este și un fel de încrâncenare cvasi-fanatică autoasumată în gesturile și atitudinea mea. Poate. Sunt un fel de (neo)bolșevic al lui Kustodiev, cum scriam undeva, însă cu vederi mai degrabă conservatoare, ca să fac și o glumă nesărată, ba chiar să fiu și puțin teatral. Faptul că pot fi atât de detașat mi se trage, cel mai probabil, și de la cei nouă ani de practică meditativă sistematică, exercițiu spiritual care m-a ajutat să fac un salt calitativ considerabil în privința modului meu de viață, dar, în primul rând, în privința viziunii personale asupra lumii. Am scris, sigur. Scrisul este cea mai de căpetenie constantă a vieții mele, plasată imediat după studiu. Obișnuiesc să creionez aproape zilnic, măcar câteva propoziții, impresii, eboșe.

R.Ș.: Trăiești într-un oraș mic, însă cu o istorie culturală spectaculoasă, Oravița. Mai e tradiția un motor pentru comunitatea din care faci parte? Un scriitor trebuie să-și cheltuie timpul ca să devină și actor cultural, sau e deja un astfel de actor prin faptul că scrie și publică propria literatură?

R.B.: Subscriu în totalitate la ideea că orașul meu natal are o istorie notabilă, însă mă tem că are mai mult trecut decât prezent. Problema este că, referindu-mă exclusiv la segmentul în care am expertiză, respectiv cel cultural, pot susține sus și tare — deși deloc încântat — că tradiția a cam dispărut la Oravița. Cam de când ne-a părăsit prozatorul Mihai Moldovan, mentorul meu din adolescență și prietenul nostru comun. A organizat, după cum se știe, cu mult succes și extrem de multă dedicare, câteva zeci de ediții ale Taberei Internaționale de Literatură. La una dintre ele fiind și tu invitat și premiat. La cinci dintre ele fiind și eu coautor. Dar Mihai nu a avut doar prieteni, ci și destui adversari, și mai ales sabotori. N-am fost scutit nici eu de asta.

Cât încă mai trăia Mihai, am reușit să pun pe picioare un Cerc literar, a fost un succes la nivel național, nu doar pe plan local, cu protagoniști din București, Oradea, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu ș.a.m.d., cu promovare consistentă pe Agenția de carte și având și alți parteneri de prestigiu, ca TVR Timișoara, Radio România Cultural, Radio Reșița, iar condiția grafică excepțională a afișelor, semnată de prietenul meu cu origini cărășene, dar stabilit în Germania, plasticianul Bogdan Piperiu.

Mi-au fost însă băgate bețe în roate și am decis, din dezgust, să mă îndrept mai mult spre proiectele culturale personale, iar în această etapă a vieții, sunt foarte sceptic în privința revirimentelor legate de spațiul cultural din localitatea natală. Potențial avem din plin, dar din nefericire și mult prea multe orgolii care șuntează tot elanul pe care-l poate avea cineva implicat direct în fenomen.

Mai este și acea atitudine ineptă de patriotism local, care ne aruncă și mai mult în derizoriu preocupările, apăsându-ne puternic pe frunte, o dată în plus, eticheta infamantă de provinciali. Deși cele două postùri nu numai că nu se exclud, dar se și pot completa reciproc. Aici, cred, este vorba mai mult, sau și despre, afinitate/afinități: nu toți scriitorii au darul exprimării elocvente, așa cum nu toți cei care sunt buni oratori se evidențiază prin înzestrări scriitoricești remarcabile. Scuză-mi calamburul, dar mi-e teamă că am desemnat o realitate întâlnită frecvent pe teren. Unde mai pui că pentru a fi un bun actant cultural trebuie foarte mult studiu, extrem de multă dedicare, aceasta cheltuindu-ți considerabil din timpul și resursele energetice alocate creației personale.

R.Ș.: Ce te inspiră? Când scrii: dimineața, noaptea, iarna? O faci cu ușurință? Notezi pe hârtie/telefon/tabletă sau memoria ți-e suficientă?

R.B.: Condiția umană mă inspiră cel mai mult, pentru că sunt „locatarul” unei structuri lăuntrice de factură dostoievskiană. Dar mă inspiră, de asemenea, și modul în care tehnica ne modifică viziunea personală asupra existenței, acei pixeli atât de impersonali, de care aminteam și mai sus, din care ne clădim de ceva timp identități surogat, care se vor a fi extensii cu schepsis ale identității noastre reale; modul în care-mi cade lumina pe obraji, vara, îndrăgostirea și dezîndrăgostirea, ambele zguduitoare ca un seism, viața cu strigătele nașterii ei, dar și proximitatea extincției, revizitarea periodică a nostalgiilor, dezlănțuirea vehementă a obsesiilor, surprinderea unor dialoguri ambigue între necunoscuți și, nu în ultimul rând, literatura de bună calitate, străină, dar și autohtonă; toate acționează ca un factor declanșator asupra lucrurilor pe care le creez.

Cu puțin înainte de a se instala pandemia, scriam aproape numai dimineața, cam vreo două ore, neavând constrângerea unui serviciu cu program clasic, dar mai ales pentru acea prospețime a minții pe care ți-o conferă o noapte bine-dormită. Și dacă tot ai amintit de anotimpuri, primăvara și toamna sunt cele în care sunt cel mai productiv. Atunci mi se aliniază toate astrele. Atunci îmi transform observațiile, revoltele, curiozitățile și perplexitățile în artă.

Pe parcursul zilei mă vizitează, vrând-nevrând, tot felul de idei, mai mult sau mai puțin importante; cum e de așteptat, pe primele tind să le rețin, lăsându-le să germineze o perioadă, până când își cer „dreptul la existență”, adică la fixare pe un suport. În ceea ce privește procesul creativ în sine, acesta este, pentru mine, unul mai mult sinuos, necesitând reveniri și supunere la îndoieli metodice. Momentul creativ este o sărbătoare în sine, însă, când vine vorba despre editare, lucrurile se complică puțin pentru majoritatea scriitorilor, tinzând să fie atașați prea mult de textele lor. Nu însă și pentru mine. Procesul laborios al editării este unul dintre favoritele mele. Îmi place la fel de mult ca acela al „primei mâini”. La drept vorbind, nu prea cred în autori pentru care creația este o probă permanentă de virtuozitate, având obsesia reușitei „din prima” și care nu-și prelucrează manuscrisele.

Creația realizată cu ușurință, fără prea multe bătăi de cap, inducând ideea falsă de spontaneitate (cu toții știm că spontaneitatea este un mit, din motivul că orice idee are la bază o sursă), ține mai mult de diletantism. Ca să fiu sincer până la capăt, am avut și eu un volum experimental, Să nivelezi un munte cu tăvălugul, apărut în 2014, la Brumar, și nominalizat la premiul USR, filiala noastră, pe anul 2015, un volum scris, aproape integral, fără ștersături. Uitându-mă în urmă, realizez că se impunea o triere mult mai riguroasă a poemelor care au intrat atunci. Dar, har cerului!, există posibilitatea variantelor revăzute și adăugite. Pe de altă parte, nu cred nici în creațiile autorilor care sunt ultrastudiați în ceea ce scriu, jugulându-și autenticitatea prin prea multe editări. Ei fac cu produsul muncii lor ce făceau înainte tocilarii, din exces de zel, cu lama unor cuțite sau foarfeci pe care le ascuțeau până când le știrbeau làmele. Sunt adeptul găsirii formei optime și a echilibrului în creație, oricât de pretențios ar suna. Cât despre modalitatea scrierii, îmi notez de regulă idei pe smartphone, uneori le trec direct în laptop, alteori mă mai joc puțin cu ele pe câte-un caiețel; obligatoriu, de matematici.

R.Ș.: Ce carte ori ce autor te-a entuziasmat în ultimul timp?

R.B.: O spun aproape fără să clipesc: Călătorie la capătul nopții, de L. F. Céline. Știusem de mult de ea, dar abia acum am apucat s-o parcurg, într-o manieră atentă, reflexivă, activând, ca de obicei, gândirea critică. Nu doar că m-a entuziasmat, însă mi-a deschis orizonturi, mi-a devenit o carte de căpătâi. Sunt puține cărți care, după Foamea, Castelul, Un om sfârșit sau Demonii (ca să dau doar câteva exemple aleatorii), m-au putut marca în felul în care a făcut-o Călătorie la capătul nopții. Nu am fost interesat deloc de dimensiunea morală a acestui autor reprezentativ al secolului trecut, nu mă interesează compromisurile murdare la care s-a pretat pentru a-și salva pielea în timpul războiului; nu interferează nefast în mintea mea cu opera lui. Mă interesează tehnica acestuia, modalitatea în care construiește și elonghează textul, „tăietura lui de montaj”, laitmotivele care, alături de multe alte elemente definitorii, crează poezia desăvârșită a atmosferei céliniene. Subiectul în sine este unul fascinant — ieșirea din tenebrele, în care i-a împins și pe francezi, Primului Război Mondial.

O narațiune foarte consistentă, la persoana întâi, a vieții unui intelectual cu apucături de vagabond, care se înrolează pentru a lupta împotriva nemților, parcurgând pentru prima dată o angoasă, fiind internat la ospiciu, dezertând pe un alt continent, cultivând, la întoarcere, legături cu lumea interlopă de la periferia Parisului, împrietenindu-se cu proxeneții și frecventându-le prostituatele, stupefiantă fiind evoluția în carieră, de la un vagabond inteligent, laș, paranoic și labil, la un medic psihiatru, director de sanatoriu de boli nervoase, care sfârșește prin a-și caricaturiza cu un cinism, puțin spus, mușcător, inclusiv pacienții. Experiența Americii, din perspectiva muncitorului la uzinele Ford, și altele, printre care una care m-a marcat poate mai puternic decât toate celelalte: comilitonul său, Robinson, asasinat prin împușcare de iubita părăsită, într-un taxi în deplasare, pe o rută stabilită ad-hoc, doar pentru a putea să scape, cât se poate de repede, de dezamăgirea crâncenă, tradusă printr-un episod maniacal al acesteia. Toate astea, și destule altele, m-au sedus irevocabil. Este o carte foarte valoroasă, cu un umor sumbru, la care voi reveni, ori de câte ori voi simți nevoia, cu mare plăcere.

R.Ș.: Ce mare scriitor nu îți place și de ce?

R.B.: Sunt destule nume contemporane sonore după care nu pot zice că mă dau în vânt, însă ar fi, în momentul de față, vreo patru care-mi displac — nu în totalitate —, din generații și culturi foarte diferite: Yalom, Oloomi, Murakami și Houellebecq; dar, pentru a răspunde specific la întrebarea ta, mă voi opri la Murakami, pentru că am citit de curând celebra Pădure Norvegiană; celebră este, nimic de zis, dar mi se pare departe de a fi o carte de referință. În primul rând, în plină epocă minimalistă, te trezești cu capitole de șaizeci-șaptezeci de pagini (ce-i drept, trebuie ținut cont de faptul că romanul este scris spre sfârșitul secolului trecut), în care abundă concupiscența, pentru a masca abil sărăcia de idei; sunt pasaje de un pornografic strident, fără nicio altă miză decât, poate, dorința de a epata, dialoguri trase de păr și descrieri anodine ale locurilor și persoanelor frecventate de protagonist; apoi, m-a frapat trădarea Spiritului Extremului Orient în favoarea împrumutului paradigmelor Occidentale, de la ținutele actanților, la muzica Beatleșilor, și nume mari din jazz cu nemiluita, până la moda cinematografelor porno (simțeam că din moment în moment trebuie să apară și Tarantino în vreun pasaj), adică o hibridizare (pentru mine nedorită) a valorilor.

Este cunoscut amănuntul că Murakami trăiește în Statele Unite, dar, cu toate astea, consider că un scriitor trebuie să surprindă ineditul culturii din care provine, indiferent unde decide să trăiască. Din această perspectivă, un Tanizaki, Mishima sau Kawabata sunt exemple demne de urmat. La asta se mai adaugă și maniera neconvingătoare în care este construită psihologia fiecărui personaj, și avem în fața ochilor un volum vandabil, o lectură foarte puțin expresivă, pe care o mai salvează oarecum doar câteva trimiteri livrești și, cum amintisem adineauri, mai ales muzicale, foarte bune — să nu uităm că inclusiv titlul acestui roman este un calc după o bine-cunoscută piesă a formației Beatles. Pentru un cititor cu adevărat pretențios, acest roman nu e o realizare memorabilă, ci mai curând o pierdere de timp.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi cu un poem la o antologie a poeziei lumii, care ar fi acela?

R.B.:

absența

sunetul trenului auzit de departe

de parcă tu însuți ai fi absența

pe care o vezi împrejur

absența țiuitoare aruncându-te

din nou în tine cu putere

ca și când te-ai lăsa să cazi

pe un fotoliu din piele capitonată

ești caldarâmul de sub tocurile

grăbite ale femeilor

spațiul neutru dintre

bătăile inimii

blancul dintre cuvintele

unui mail hotărâtor

toate îți trec prin fața minții

tgv-uri minuscule de energie

parcurgând tunelurile de plexiglas

ale axonilor

 

LĂSAȚI UN MESAJ