Președintele Cehiei, Petr Pavel, a semnat luna aceasta amendamentul la Codul penal, art. 430, amendament care incriminează „formarea, susținerea sau promovarea oricăror mișcări naziste, comuniste sau de altă natură, care, în mod vădit, au ca scop suprimarea drepturilor și libertăților omului sau incită la ură rasială, etnică, națională, religioasă ori de clasă”. Acest pas extrem de important plasează, din nou, Cehia pe orbita creată de Charta 77 și consolidată de Vaclav Havel. În paralel, a trezit contestații extrem de puternice, amintind de mișcarea comunistă de acum un secol, incluzând reacții scrise într-un limbaj de foarte tristă amintire. În plus, modul în care este contextualizată această normă nu ne poate lăsa indiferenți, dat fiind faptul că este readusă la viață o „gândire dialectică” pe care o credeam încuiată în spatele incredibilului an 1989. Trebuie, totuși, să ne amintim de ezitările și controversele iscate la nivelul Uniunii Europene, atunci când oameni politici „din Est” încercau să obțină o condamnare formă a tuturor formelor de totalitarism, și nu doar a manifestărilor fasciste. De ce e important — se întreabă, cu o stranie nedumerire, deopotrivă, oameni obișnuiți și pretinși specialiști în politici europene? Răspunsul în aflăm în preferința lor pentru stabilitate în locul reformelor în spațiul ex-iugoslav, în retardul reacțiilor față de mișcările extremiste din țările occidentale, precum și în ambiguitățile cu care au tratat războiul din Ucraina timp de trei ani. Europa nu are o voce clară, anti-totalitară, cu toate consecințele și măsurile care se impun; este, mai curând, o dedublare în spatele declarațiilor și a rutinei retorice, dedublare care face foarte mult rău atât în planul deciziilor urgente, cât mai ales în planul profund, al mesajelor către societate și a profilului moral pe care îl transmit.

Foto1: Petr Pavel

Cehia

Propunerea de amendare a Codului penal a fost susținută de Institutul ceh pentru studiul regimurilor totalitare, Muzeul memoriei sec. XX și Platforma memoriei și conștiinței europene. Acestea au avertizat asupra „dezechilibrului” între felul în care era incriminat fascismul și toleranța de neînțeles față de comunism. „Ambele ideologii totalitare ale secolului XX — nazismul și comunismul — au avut consecințe oribile, soldate cu milioane de victime și un impact devastator asupra indivizilor și a grupurilor sociale”, se precizează în argumentarea celor trei instituții. Ca urmare, s-a cerut soluționarea situației, astfel încât promovarea oricăruia dintre aceste regimuri să fie pedepsită cu aceeași măsură: cinci ani de închisoare cu executare și cu posibilitatea extinderii cu o perioadă între trei și zece ani pentru circumstanțe agravante. Era cu totul inacceptabil ca suvenirurile cu chipul lui Lenin sau chiar cu însemne comuniste să mai fie azi comercializate în deplin dispreț față de victimele regimului roșu, chiar dacă Cehia a avut o tranziție „de catifea” în anii ’90. Invazia din 1968 ar fi suficientă spre a explica celor nedumeriți.

Și totuși, la votul din Camera deputaților au fost doar 86 de opțiuni favorabile din 160, cu toate că niciun partid parlamentar nu s-a exprimat deschis împotriva amendamentului! Senatul și președintele au fost fermi, iar amendamentul a fost aprobat. Ceea ce surprinde este ecoul atât în societatea cehă, cât și în „lumea comunistă”. În primul rând, partidul KSCM — Partidul Comuniștilor din Boemia și Moravia, condus de Katerina Konecna, a organizat de îndată un miting de protest adunând mii de oameni în celebra Piață Viaceslav, acolo unde, cu 35 de ani în urmă, cehii cereau și obțineau eliberarea de comunism! Este un partid creat în 1989 ca succesor al Partidului Comunist cu care se identifică și căruia îi glorifică „realizările”: reconstrucția postbelică a țării și lupta anti-fascistă. „Nimeni, niciodată nu va reduce la tăcere KSCM”, spunea lidera Katerina Konecna, „nici valorile pentru care luptă comuniștii — valori ale cooperării internaționale, ale solidarității, progresului și păcii.” În același ton, un comunicat din iunie al marxiștilor cehi considera că amendamentul la Codul penal reprezintă „o insultă grosolană a victimelor fascismului și a miilor de partizani comuniști care și-au dat viața luptând împotriva acestuia”.

Ar fi suficient să așezăm, în paralel, declarațiile venite „de pe cealaltă parte a baricadei” cehe spre a surprinde falia care se creează în societate, precum și gravitatea unei probleme pe care, atât în România, cât și la nivel european, o tratăm cu superficialitate. În opinia parlamentarului Michal Zuna, de la partidul TOP 09, acest amendament „este un act de justiție simbolică pentru victimele regimului comunist (1948–1989), care a executat oameni și a condamnat disidenții la închisoare, incluzându-l pe Vaclav Havel”. La rândul lui, Kamil Nedvedicky, director adjunct al Institutului pentru studiul regimurilor totalitare a avertizat: „La originea învățăturilor comuniste și la originea marxismului este un cuvânt clar — violența. Karl Marx și susținătorii lui au vorbit despre faptul că schimbarea (politică, n.n.) nu poate surveni fără utilizarea violenței”.

Partidul KSCM nu face parte din Parlamentul de la Praga, cu toate că are un eurodeputat și reprezentanți în consiliile locale și regionale. Este pentru prima dată din 1920 când comuniștii nu au intrat în legislativ! Dar în luna octombrie vor fi alegeri generale în Cehia, iar acuzele la adresa clasei politice fac parte din repertoriul electoral: amendamentul a fost votat tocmai pentru ca partidul să nu poată candida, cu toate că la precedentele alegeri a trecut cu greu pragul de 5%. E firesc să se simtă țintiți, e nefiresc să pretindă altceva într-o țară cu o memorie colectivă încă plină de contra-argumente la programul lor politic. Dar de aici începe delirul propagandistic și dovezile gândirii marcate de violența sus-menționată. În primul rând, remarcăm viziunea strict duală — alb-negru: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Într-un material semnat Komunisticka Avantgarda, postat pe site-ul marxism.com, se arată că acest amendament este o tentativă cinică a guvernului de a distrage atenția societății de la eșecul propriilor politici. „În contextul adâncirii crizei organice a capitalismului și a creșterii nivelului de nemulțumire și neîncredere în sistem, clasa conducătoare încearcă să reducă la tăcere orice discuție despre alternative… Adevărata democrație este posibilă doar acolo unde puterea este deținută de cei are creează plusvaloarea și reprezintă majoritatea societății — proletariatul.”

Foto2: Demonstrația

Cum protestului KSCM i s-au alăturat comuniști din mai multe țări ale lumii, precum Grecia, India sau Brazilia, am aruncat o privire pe declarațiile publicate de partidele respective. Dinspre Atena aflăm că „barbaria capitalistă și anti-comunistă vor sfârși, iar adevărul istoric va triumfa. Popoarele vor ocupa din nou centrul scenei politice, iar secolul 21 va fi, cu adevărat, unul al noilor revoluții muncitorești”. Partidul Comunist Indian spune următoarele: „Istoria a demonstrat în mod repetat că nu poate fi interzis sau eliminat comunismul — acesta crește din lupta popoarelor împotriva exploatării și opresiunii. Vedem actualele evenimente drept parte din tendința generală de revenire a neofascismului și isteriei anti-comuniste promovate peste tot de forțele imperialiste și de regimurile reacționare”. În Brazilia, „purtătorii de cuvânt ai extremei drepte neo-fasciste au încercat să determine criminalizarea comunismului”. Iar de aici până la gândirea alb-negru, fascism-comunism, nu mai e decât o respirație. Nu trecutul imediat, nu victimele umane și valorile distruse, căci acestea nu intră în orizontul lor de înțelegere! Ci doar acuza că poziția anti-comunistă ar fi anti-pluralistă, deci anti-democratică, relativizând (bagatelizând) însăși ideea de democrație bazată tocmai pe excluderea alunecării spre extreme.

Și totuși, anti-comunismul?

Până la momentul amendamentului ceh, doar Ucraina și Țările Baltice condamnaseră explicit orice manifestare comunistă sau incitarea la așa ceva. Acolo, Armata Roșie a staționat cam mult, iar societățile au avut timp să învețe cine sunt, ce vor și, mai ales, de ce trebuie să se ferească. În Polonia și Ungaria, partidele în cauză s-au dizolvat natural în jurul sau ca efect al Meselor Rotunde, patrimoniul a fost preluat de stat, iar noile formațiuni sunt precaute în formularea identității sau a orientării de stânga.

La nivel european, însă, evoluția este mult sub așteptări. Cum e și firesc, toate inițiativele de incriminare a comunismului au venit din partea unor personalități central-est europene și s-au lovit de indiferență, superficialitate sau chiar de opoziție. Primul document de mare importanță a fost „Declarația de la Praga asupra Conștiinței Europene și a Comunismului”, formulată de foștii disidenți Vaclav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, în 3 iunie 2008. Acolo se cerea Europei „condamnarea crimelor comunismului și educarea cu privire la acestea” (art. 3). Se insista asupra faptului că regimul de extremă stânga nu a fost o răstălmăcire a învățăturilor marxiste, ci „o parte integrantă și oribilă a istoriei comune europene” (art. 7). Cum știm, totul a rămas la nivel de declarație și aplauze, fără vreun efect concret. Statui ale lui Marx sau Lenin au continuat să fie ridicate sau promovate în Occident, iar vechii tovarăși s-au simțit omagiați pentru merite deosebite. A urmat, în februarie 2010, „Declarația asupra crimelor comunismului”, semnată tot la Praga de foști prizonieri politici și istorici din Europa Centrală și de Est, subliniind că „nepedepsirea criminalilor din regimurile comuniste reprezintă o ignorare și, astfel, o slăbire a dreptului internațional”. Abia în 2011, o comisie a Parlamentului European a emis raportul „Memoria crimelor comise de regimurile totalitare din Europa”, fără a putea dar și fără a iniția nicio măsură reparatorie. Mai mult, nu s-a obținut crearea unui tribunal pentru judecarea acestor crime, tribunal de tipul celui de la Nürnberg. Pentru occidentali era prea mult, pentru inițiatori era o sfidare. Cam de pe aici începe și falia dintre „vechea” și „noua” Europă, falie pe care ne facem că nu o vedem, dar care, odată cu 2014 și ocuparea Crimeii (deși ne-am putea duce și în 2008 sau mai înainte), a devenit explicită.

România nu e deloc departe de această voită, căutată, întreținută letargie! În toiul disputelor și reconfigurărilor din anii ’90, Comitetul Frontului Salvării Naționale a emis un Comunicat (17 ianuarie 1990) privind „scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român”. Cum în 12 ianuarie tocmai se anunțase această decizie, politicienii vremii s-au întâlnit la sfat și au decis că acela fusese „un rezultat al cedării neprincipiale în fața unor presiuni”, iar „președintele a apelat la Consiliu (FSN) propunând anularea hotărârii”. „Scoaterea în afara legii a unui partid este o măsură anti-democratică, contrară principiilor FSN cu privire la crearea unei societăți democratice, pluraliste, în care au dreptul să ia ființă și sa activeze orice fel de partide și grupări politice, cu excepția celor fasciste”. Să spunem că tocmai aici se află noutatea amendamentului ceh, prin aceea că incriminează orice fel de propagandă sau formațiune extremistă. Culmea (pentru cine nu-și amintește personajele vremii), în exact același text se menționează: „PCR a fost confiscat de dictatură, devenind instrumentul demagogiei, minciunii și crimei ca metodă de guvernământ. Este un fapt că partidul s-a exclus singur din viața politică a țării. Partidul comunist nu mai există. El s-a identificat în conștiința poporului cu Ceaușescu”. După aproape un an, întrezărim o tentativă de incriminare a comunismului în Legea 51/1991 privind securitatea națională, acolo unde e definită drept amenințare (art. 3) „inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste (!) sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură” (lit. h), fără a se formula explicit ceva legat de PCR sau de însemnele specifice. Nici măcar Raportul Comisiei prezidențiale nu a generat vreo nouă inițiativă legislativă.

Foto3: Tancurile

Suntem, așadar, la 35 de ani distanță de anul 1989, fără un scut credibil anti-comunist, dar cu tot mai multe generații tinere care întreabă, cu o ireală candoare: „ce a fost rău în comunism?”, indicând posibilitatea ca oricând, să se ofere susținerii unor asemenea formațiuni. Pluralismul este obligatoriu într-o democrație, dar, înainte de orice, democrația este opusul extremelor, este negarea și imposibilitatea lor. Abia odată încuiate în propria lor istorie, poate începe democrația, iar pluralismul locuiește înlăuntrul ei sau nu există deloc. Mimarea pluralismului spre a include felurite negări ale libertății nu e doar toxică, ci o contradicție în termeni. Foarte „dialectică”, foarte pe placul comuniștilor, dar complet nedemocratică.