Comunismul burghez și naționalismul de carton

317

„Ăla n-a fost comunism!” — cred că am încetat să mai număr de câte ori mi s-a spus acest lucru pe afară. Prin cafenele vieneze, pe străduțele din Paris, prin piețele din Barcelona. Pe unde umblam, mă confruntam cu această expunere de idei, venită de cele mai multe ori din partea unor tineri intelectuali, școliți la universități de top și, în majoritatea cazurilor, provenind din familii înstărite.

„Comunismul burghez” — îi spunea un amic, zilele trecute, la bere. Să poți fi comunist e un lux. Asta este concluzia la care am ajuns amândoi. Știți cum se spune: cei mai fericiți comuniști sunt cei ce n-au trăit comunismul. Nici eu nu l-am trăit. Sunt un copil al tranziției. M-am născut cu un an înainte de Revoluție, dar am încă amintiri vii din perioada gri, plină de incertitudini, a anilor ’90. Adică am simțit și trăit moștenirea lăsată de comunism. M-am lovit de mentalități greoaie, oprite în timp, de ziduri care nu erau decât în mințile oamenilor, de preluarea puterii de către foștii securiști și comuniști de rangul II. Însă toate aceste lucruri, suferințe dovedite, moștenirea grea și sărăcia lucie par să nu conteze sau să nu ajungă acolo, sus, pe norișorul plutitor al comunismului burghez. Când ești a treia generație care se naște într-un sistem funcțional și dispui de (aproape) orice, îți permiți să cochetezi cu astfel de idei și să uiți că diferențele economice majore dintre Europa de Vest și de Est s-au datorat aproape în exclusivitate pieței libere, democrației și capitalismului.

De unde apare și naționalismul deșănțat — sau de carton — cum îmi place mie să îi spun, pe care foarte mulți îl confundă cu patriotismul. Perpetuarea uniformizării forțate în timpul comunismului a dat cale liberă formării acestor naționalisme, parcă tot mai prezente în Europa Centrală și de Est. Și, pe undeva, probabil că e firesc să fie așa, pentru că, spre deosebire de statele puternice din Occident, statele mai mici și mai noi din Est nu au avut parte de un trecut glorios, de care să se fi putut agăța în momentul formării unei conștiințe colective, naționale. De aici și discrepanțele actuale între Europa de Vest și de Est și viziunile nu tocmai comune pentru viitorul Uniunii Europene. Dacă Vestul deja privește lucrurile în ansamblu și gândește global, Estul încă își clădește prezentul în timp ce-și descoase trecutul.

Avem responsabilitatea de a ne aminti și de a dialoga, pentru că memoria colectivă tinde să dispară odată cu generațiile care se duc și ele. Moartea mentalităților dăunătoare nu trebuie să echivaleze cu învierea lor sub alte forme, în alte părți. Marea schismă europeană postbelică a fost introdusă cu forța și acuma pare să ne bântuie din nou, prin altfel de manifestări. Este datoria noastră comună să combatem activ acest lucru. Aceasta ar fi dovada reală de patriotism.

LĂSAȚI UN MESAJ