1.1 C
Timișoara
marți 19 martie 2024

„Civilizatul nu a inventat o metodă de a avea o viaţă mai lungă, ci de a avea o moarte mai lungă”. Interviu cu artistul vizual Marc Kopil

Marc Kopil (pseudonimul lui Marcel Dumitru Copil) s-a născut în 1973, la Oradea, unde a absolvit un liceu tehnic. A dat examen la Facultatea de Arte de patru ori, între timp făcând armata şi absolvind Şcoala Populară de Arte din oraşul natal. În 1996 a intrat la Facultatea de Arte din Timişoara, secţia Grafică. („Am ales grafica, şi nu pictura, pentru că intuiam că nu am sufletul îndeajuns de poetic pentru pictură, şi temperamentul meu, mai nervos, era mai puţin pregătit să respecte etapele care impun răbdare în tehnica picturii” — M.K.)

În 2012, a plecat şi s-a stabilit în Franţa. În prezent, locuieşte cu soţia şi fiica sa de 10 ani lângă orăşelul francez Gaillac, între podgorii şi castele. Vecinii lor sunt englezi veniţi la pensie, „cu gândul să aibă, în sfârşit, spaţiu, curţi şi grădini generoase”. A redescoperit fotografia şi videografia. Site: https://marckopil.wixsite.com/marckopil.

Robert Şerban: Sunt artiști care, la vârste mici, s-au trezit desenând cu dezinvoltură și talent, alții care au fost treziți de către rude, prieteni, profesori și puși să coloreze ori deseneze. Tu din care categorie faci parte?

Marc Kopil: Am descoperit singur arta cam pe la 17 ani, nu trăisem într-un mediu cultural sau intelectual. Mi s-a părut un drum mai frumos, mai misterios către cunoaştere, către sens. Am fost fascinat, a fost momentul când am trăit frumuseţea artei pe deplin, eram însetat, arta nu însemna doar pictura patriotică din manualul de istorie. Interesele mele erau filosofia, teologia, logica, literatura. Arta a completat vizual și mi-a oferit o perspectivă frumoasă, senzorială, tactilă, mai directă decât limbajul scris, dar, totuşi, în urma limbajului muzical. Presupun că a fost o provocare mai mult decât vreun talent în fază latentă. Nu cred că am un talent deosebit, oricum, nu în felul în care există clar conturat la alţi artiști.

R.Ş.: În urmă cu opt ani, ai ales să părăsești România și să te muți în Franța. Motivul a fost unul cultural? Cât de primitoare a fost și este noua ta țară? Cât și cum te-ai adaptat?

M.K.: Din păcate, am crezut infantil şi vanitos că România m-a părăsit pe mine. M-am maturizat şi am înţeles că ţara nu îmi datora nimic, nu făcusem nimic special ca să am aşteptări. Trebuie întâi să dăruieşti, nu să stai ca la piaţă, să „negociezi”. Am sperat să găsesc o parte din cultura pe care o cunoscusem indirect prin literatură, artă sau cinema, dar, deocamdată, globalizarea, nivelarea îşi impun prezenţa şi aici. Specificul e probabil împins spre nişă, underground, etnic, minor.

Nu îmi place conceptul de adaptat, ţine de darwinism. Franţa nu e noua mea ţară, România e ţara mea. România e cu mult mai primitoare şi mai darnică, nu ştim încă să apreciem cât de darnică e România, vine ea şi vremea aia. Ca să nu las loc de dubii: „dărnicia nu înseamnă salarii, oportunitaţi sau cariere”. Poate că România nu are destulă politeţe cultivată, dar are iubire spontană, sălbatică, nu are organizare rece şi funcţională, dar are generozitate dezinvoltă şi instinctuală. România nu are corporaţii farmaceutice şi asigurări medicale „performante”, dar are lumea mănăstirilor şi a călugărilor, unde încă se mai vindecă suflete.

R.Ş.: „Apocalipsa colorată” este tema artei tale de ceva vreme. Chiar vine apocalipsa? Cine se va salva și de ce?

M.K.: E doar una din teme, una importantă! Dacă oamenii continuă să-şi coloreze doar exteriorul, iar sufletul le rămâne gri. Dacă o să continue să-și lumineze doar exteriorul, şi sufletul le rămâne întunecat, atunci, da, este sfârşitul lumii, sfârşitul Luminii, sfârşitul lumii interioare. În acel moment poate nici nu va mai conta că vom fi înlocuiţi de roboţi, nici ei nu au lumi interioare. Nici măcar viitorul ecologic, cu „zéro déchets”, nu poate să ne salveze de întunericul din inimă.

Tehnologia nu poate, nici nu a putut vreodată să facă lumină acolo unde e cu adevărat necesară. Aşteptăm încă din Imperiul Europa „proiecte de dezvoltare regională interioară”, „investiţii” în suflet, implementări de spirit. Europenii îşi cultivă pământurile raţional şi biologic, în cel mai bun caz, dar interiorul e în paragină şi îmbibat cu pesticidele raţionalismului şi cinismului. Acolo e pericol să nu mai crească niciodată nimic. Apocalipsa se manifestă la început pe dinăuntru, în lipsa luminii. Nu corpul cade primul, corpul e peticit cu toate „avantajele” medicinii chimice moderne. Când mintea e rătăcită, devine dictator, se îmbolnăveşte de paranoia puterii şi lasă interiorul în întuneric, spiritul îi devine „duşman politic”, este exilat.

Exteriorul ţipă mai tare şi mai tare, e din ce ce mai „colorat”, „divers”, e din ce în ce mai „updatat”, ne oferă tot mai multe „oportunităţi”, are o echipă PR perfectă, care să ne înveţe ce e binele globalizant. Toată această cacofonie de libertăţi există pentru a sufoca şoaptele de deznădejde ale sufletului.

Când noi confundăm distracţia cu bucuria, confortul cu binele, politeţea cu respectul, cariera cu aspiraţia, călătoriile cu cunoaşterea, poftele cu nevoile, toleranţa cu înţelegerea, educaţia universitară cu înţelepciunea, suntem gata să facem linişte şi întuneric în om. În Lumină găsim culorile în mod natural, dar dacă le amestecăm noi aiurea, obţinem doar un gri mâlos şi murdar.

R.Ş.: E necesar ca un artist — indiferent de arta prin care se exprimă — să fie „vocea” contemporanilor săi, să vorbească despre temele de actualitate, stringente, sau, dimpotrivă, artistul poate (și trebuie?) să fie defazat și chiar în răspăr cu tendințele actualității?

M.K.: Nu ştiu sigur. Cred că e foarte greu să ajungi la „sinceritate artistică” prin autocunoaştere. Poate fi o cale pentru a deveni un om echilibrat şi în pace cu tine însuţi, dar, ca artist, de cele mai multe ori, eşti defazat. Câteodată, strict medical. Cred că atunci când ajungi în pace cu tine însuţi, ajungi în pace cu lumea. Când ajungi în pace cu lumea, nu mai simţi nevoia să o schimbi, nu mai vrei „război” cu nimeni. Ceea ce faci nu mai ţine de voinţă, de a „vrea” sau de „a trebui”, ci de „a fi”. Cred că atunci când „Eşti” – şi acest „a fi” înseamnă ceva mai mult decât propria ta fiinţă şi experienţă — lumea vine spre tine şi nu e nevoie să mergi tu spre lume.

Cred că sinceritatea profundă nu îşi alege temele în funcţie de „tendinţe”. Vocea contemporană este, câteodată, vocea vanităţii, a verbului „a şti”, care îl împinge de la spate pe „a face”, „a se exprima”. Şi eu sunt, câteodată, sedus de nevoia de a mă exprima politic, contemporan, în răspăr. Dar starea asta nu mă face să mă simt bine, dimpotrivă, mă face să mă simt mic şi imatur, departe de înţelepciune, prea aproape de tentaţia raţionalizării şi logicii. Mi se pare că inversez etapele. Înainte de „a fi”, eu sunt tentat „să ştiu”. De-abia acum încep să realizez că, dacă încă nu „sunt”, nu am cum să înţeleg. Înţelegerea îmi e alterată din cauza lipsei de pace, de echilibru, de lumină. Prea mulţi creatori au vanităţi să ofere cunoaştere, când ei încă mai bâjbâie prin întuneric. Şi o fac cu talent.

R.Ş.: „E la modă acum în Franța, de pildă, să fii artist chinez”, mi-ai scris într-un email și mi-ai și explicat, pe scurt, ce-i cu acest trend. Dar fiindcă nu vreau să violez corespondența și să o fac publică, te invit să vorbești mai în detaliu despre noua modă.

M.K.: Presupun că nu e vorba doar de Franţa. Este o înţelegere politico-economică, diplomatică. Un fel de obişnuire a cetăţeanului vestic cu probabila prezenţă viitoare a Chinei din ce în ce mai mare în cotidian. Am văzut destul de des artişti chinezi marketizaţi ca starurile rock. Afişe mari, cu portretul artistului supradimensionat. M-am întrebat de ce nu e reprezentată o lucrare şi este preferată imaginea artistului? Cred că e destul de simplu de ghicit. Şi China are nevoie de o schimbare de imagine, are nevoie de imaginea asiaticului de succes. Şi imaginea supadimensionată a artistului pe afişe e o metodă destul de ieftină, cu ţintă către lower/middle class, pentru „consumatorii de cultură urbană”, arta lui fiind doar un mijloc, o scuză. Ceea ce trebuie să devină familar este imaginea nouă a chinezului, care nu mai este anonimul producător de cele mai ieftine obiecte contrafăcute din lume, ci este o persoană, un individ ce produce artă şi cultură, nu doar jucării toxice. Cu alte cuvinte, dacă, totuşi, China are o valoare recunoscută de mase, va fi posibil să obţină şi o mai mare respectabilitate în afaceri, şi nu doar să rămână „third party manufacter”, sau o producătoare de bunuri ieftine. Dacă de azi pe mâine vom asista la evenimente sau produse ale culturii chineze, e foarte posibil că afaceriştii chinezi, care au un interes minor în cultură, sunt pe aproape…

R.Ş.: „Darurile otrăvite care vin dinspre Vest” ar fi tema pe care aș vrea să o ating — mi-ai mai scris în email-ul amintit anterior. Știi ceva ce eu, noi, cei din Est nu am aflat? Despre ce otrăvuri e vorba?

M.K.: Cred că se ştie deja şi în România, sunt sigur chiar. Românii sunt mult mai sensibili la situaţiile astea. Nu sunt destul de autosuficienţi ca să adoarmă repede şi împăcaţi. Nu îmi place împărţirea asta Est – Vest. Are prea multe variabile şi, în general, sunt prea mulţi oameni care îşi pun etichete de felul ăsta pe ochi şi pe creier.

Dar, să enumăr:
Confuzia din aproape orice domeniu. Supasaturarea individului cu informaţii incoerente, trunchiate, politizate, de propagandă, contradictorii, adevăruri parţiale, adevăruri alterate. Lipsa de repere credibile. Sufocarea şi provocarea constantă a cetăţeanului în a avea păreri, nu echilibrate, ci diferite şi „susţinute de fapte”.

Distrugerea respectului faţă de familie. Familia a devenit un parteneriat provizoriu, bazat pe interese comune de moment. Copiii nu mai au niciun fel de stabilitate în mediul familial, mediul familial e la fel de previzibil ca o zi de primăvară. Transferul de responsabilitate se duce către stat, către instituţii, departe de părinţii imaturi şi egoişti. Copiii cresc cu bone, cu trei rânduri de taţi, cu 12 locuinţe, cu 7 fraţi vitregi, într-o cacofonie perfectă. Sunt învăţaţi la şcoală că asta e normalul.

Hipersexualizarea tinerilor cu mult înainte de maturizarea lor emoţională. Joaca de-a identitatea sexuală, prezentată ca fiind o opţiune personală sau o „aptitudine”, o înclinaţie. Biologia şi natura umană sunt tratate cu aceeaşi nesăbuinţă cum s-a tratat natura din punct de vedere ecologic. Dezastrele care au urmat acestui tip de atitudine din partea „cercetătorilor” şi „oamenilor de ştiinţă”, care au ignorat legile şi echilibrul natural, se văd acum peste tot. Să ne aşteptăm şi la „schimbări climaterice dezastruoase” şi în natura umană.

„Wok culture”. Mai ales în universităţi, cele de prestigiu, de unde democraţia a fost de ceva vreme dată afară. Nu era îndeajuns de liberală.

Conceptul de „Cash less society”. Trebuie să fim dependeţi de bănci, de sistemul politic sau de marile corporaţii financiare, de sistemul medical, farmaceutic. Să fim dependenţi şi de banalul curent electric sau sateliţii prin care se fac eventualele tranzacţii. Să se desfiinţeze ideea de privat, de independenţă. Să te simţi încă din uter în relaţie de subordonare totală faţă de un sistem, fie el bancar, financiar, politic, economic, medical.

Testele pe genomul uman şi manipularea genetică, bineînţeles întru câştigul eliminării bolilor degenerative şi al devenirii cu toţii de Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Pentru că, nu-i aşa, „oamenii de ştiinţă de bine”, când se referă la binele oamenilor, îl au în minte pe Ionel din Jimbolia, care are nevoie să i se nască un copil patinator profesionist la Harvard, să fie acrobat, cosmonaut şi nemuritor, cu ochii violeţi şi sex alternativ.

Concepul de Carpe diem. Au dat infinitul şi potenţialul nemuritor al sufletului uman pe un concept hedonistic, de copil răsfăţat, care vrea vacanţă tot timpul, neştiind bine nici ce presupune viaţa, nici timpul, nici ziua, nici responsabilitatea, nici echilibrul.

Conceptul de gândeşte pozitiv. Aici au deschis uşa egoiştilor care îşi justifică atitudinea găunoasă şi agresivă prin această noţiune vagă şi fără sens. Ce e aia pozitiv? Să întrebăm 100 de indivizi ce e negativ şi ce e pozitiv şi vom avea 100 de răspunsuri variate. Cum diferenţiem gândurile de impulsuri sau pofte? Cine e în stare? Sub umbrela conceptului de gândire pozitivă, toţi infantilii îşi pot justifica poftele şi nevoile egoiste.

De departe, cel mai grav este că l-au neantizat pe Dumnezeu. Nu vorbesc de ateism, ateii se oboseau măcar să nege existenţa lui Dumnezeu. Vesticii obişnuiţi nu sunt predispuşi la rafinamente teologice, nu au nevoie de argumente „logice”, „ştiinţifice”. Dumnezeu nu a murit, nici nu l-au omorât, nici nu l-au „demascat”, ca pe o „fraudă istorică”. Pentru ei, Dumnezeu nu e „opiumul maselor”. Pentru ei, Dumnezeu nu există în sensul total. E o gaură neagră, o amnezie colectivă totală. Vesticul şi-a sinucis şansa la nemurire. Nu poţi să spui că Lumina nu există doar din cauză că alegi să trăieşti pe partea Lunii opusă Soarelui, în întuneric. Lumina există peste tot şi umbra/necredinţa e dovada cea mai evidentă şi uşor de observat. Dacă ceva face umbră/întuneric e pentru că pe partea opusă e lumină. Celor care trăiesc toată viaţa „on the dark side of the moon” le iese la statistică şi pe „baze ştiinţifice”, prin „observaţii repetate”, faptul că nu există lumină. Aşa că oamenii de ştiinţă „serioşi” nu mai încearcă să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu, acum încearcă varianta cu psihoza colectivă, cu alterarea percepţiei, cu extratereştri, cu conexiuni neuronale subtile, dar insuficient cunoscute. Adică, încearcă să amâne verdictul. Au învăţat lecţia cu amânarea verdictului până moare inculpatul sau se satură societatea civilă să aştepte, şi uită. Doar că toate teoriile lor pornite să distrugă ideea creaţiei aduc argumente noi şi fascinante pentru, nu împotriva creaţiei. Absolut toţi marii cercetători au fost nevoiţi să admită că nu se poate demonstra nonexistenţa lui Dumnezeu.

Vesticii nu l-au omorât pe Dumnezeu, l-au pus cu litere mici de subsol între Iron Man şi Pipi Şoseţica. Dacă dai pagina prea repede, l-ai ratat pentru totdeauna. Nu îşi mai pierd vremea să combată sensul vieţii şi conceptul de nemurire, de escatologie, e mult mai bine să fie îngropat la grămadă cu alţi „eroi” Marvel, cu mituri minore, e şi mai democratic, nu îl atacă direct, îi lasă şansa de a fi un nimeni. E simplu, democratic: dacă nu te voteaza nimeni, nu exişti.

Discriminarea pozitivă, narcisismul sunt alte boli contagioase uşor de observat în starea lor naturală, în mediul online, dar care se strecoară şi în offline.

R.Ş.: Șansa de a trăi în Occident implică, printre altele, și accesul nemijlocit la o ofertă culturală bogată și diversă. Bănuiesc că mergi în galerii de artă, în spații neconvenționale unde sunt expoziții, în muzee, unde sunt expuși inclusiv artiști contemporani. Ai sesizat schimbări, tendințe noi în arta contemporană? Intuiești spre ce se îndreaptă plastica de azi?

M.K.: Expresia „şansa de a trăi în Occident” implică faptul că ar fi o neşansă de a trăi în altă parte. E o idealizare, e o împărţire nedreaptă. Vestul e diferit, dar e foarte departe de ideal. Vestul Europei are PR mult mai performant decât alte părţi ale lumii. Aici diferenţele sociale pot fi grave şi şocante în multe locuri. Arta asta revendicativă, social-politică foarte agresivă, nu s-a născut în vid, e pe bază de frustrare eternă şi nedreptăţi cronice. Anxietatea permanentă, depresia şi lipsa de sens a existenţei în ţările bogate ale lumii au partea lor de „vină” în naşterea unei forme de artă exacerbată, visceral violentă. Civilizaţia avansată tehnologic nu acoperă nevoile sufleteşti ale individului, câteodată îi amână întâlnirea cu întrebările esenţiale, dar atât. „Omul instruit nu e totuna cu omul cultivat” — Thomas Mann.

Pe de altă parte, îmi supra-apreciezi capacitatea de a călători şi de a avea acces la arta şi cultura franceză. Eu locuiesc într-o căsuţă, lângă un orăşel cu 30 de saloane de coafură, dar nicio galerie de artă. Cu globalizarea, diversitatea e mai mult de suprafaţă, e o diversitate de supermarket sau o diversitate de buticuri chic, mai rare şi scumpe.

Am observat că încă se lucrează mare, colorat şi figurativ, cu părinţi ca Jean Michel Basquiat şi Keith Harring, într-o măsură mai mică. Se folosesc anecdota, ironia, analogia, legate de simbolurile Disney sau Marvel, de simbolurile consumerismului sau platformele „social media”. Se supradimensionează, se transformă în 3D şi se expune ironic, ca o statuie, un logo sau o „vedetă”. Foarte mulţi artişti folosesc cultura de masă, consumerismul sau poluarea, plasticul ca „duşmanul de moment”, sunt teme recurente şi „sigure”. Mai observ instalaţii pretenţioase, minimaliste, ecologice (iarăşi), obiecte banale care se multiplică în mii sau zeci de mii de exemplare, sau se supradimesionează, sau se alterează. Producţia de masă, ca temă, este prezentată deseori (ironic, sper) prin imagini în stilul pop-art. Arta aşa-zis „mare” e mult mai violentă, e tot supradimensionată, tot figurativă, artiştii sunt foarte talentaţi, stăpânesc tehnica perfect.

Dar temele preferate sunt: boala, agresivitatea, automutilarea, disperarea, ratarea, descărnarea, izolarea, patologia sexuală, dezolarea, negăsirea, lipsa sensului. Pare că se pleacă de la un superrealism rece, perfect inuman, care e virusat apoi de Francis Bacon. O artă a urbanului ratat, o artă a omului din care a plecat umanismul şi a lăsat în urmă o carcasă mortificată şi zombificată.

Arta, să zicem medie, cel puţin din punctul de vedere al cotei, e mult mai echilibrată şi împăcată. Aici diversitatea e mai mare, temele sunt multe, tehnica superdiversă, de la artă doar cu pixul sau markerul, până la arta digitală. Mă rog, este o lume imensă.

La periferie, dar zgomotoasă, este arta acestor grupuri: „femeia în artă”, „arta gay”. Adică, cei care pun în faţa valorii artistice apartenenţa la un grup. Acest tip de manifestare „artistică” pare că e îmbrăţişată forţat de o lume speriată de conceptul de corectitudine politică. Nu am ce să comentez din punct de vedere artistic.

Un spaţiu special îl ocupă benzile desenate. Un orăşel întreg devine anual locul de desfăşurare al unui imens târg şi spaţiu expoziţional dedicat BD-ului. Orăşelul se cheamă Angoulême (în 2020 este a 47-a ediţie a târgului). Oferta de BD în librării sau spaţii culturale este imensă. Este o lume, nu ştiu dacă e artă, dar performanţele tehnice, desenul, diversitatea stilistică sunt impresionante.

R.Ş.: Cum îți stimulezi inspirația și creativitatea?

M.K.: De o perioadă de vreme simt că ar trebui să mă retrag, să mă depărtez de orice sursă de vizual, un fel de post. La fel cum există bolile specifice ţărilor civilizate, boli legate de supraalimentare, de lăcomie, cum ar fi obezitatea şi toate cele legate de nutriţia defectuoasă, aşa văd eu lumea asta a vizualului contemporan. E mult prea multă informaţie vizuală, nu aş vrea să dezvolt cine ştie ce dereglări.

Simt, dimpotrivă, că am nevoie să mă curăţ de toată poluarea la care am fost supus, cu voia mea în cea mai mare parte. Aş dori să mă retrag într-o formă de sihăstrie vizuală, poate am norocul să-mi revină dragul şi iubirea de ceea ce însemnă arta pentru mine, când am început să o văd cu ochii şi sufletul care mai erau în stare să se bucure.

Unul dintre „riscuri”, în lipsa postului vizual, este să devin „profesionist”, să devin specialist, să „creez” o lume funcţională, egocentrică, o carieră linear-previzibilă, să fiu din ce în ce mai stapân pe ceea ce fac, cinic şi autosuficient. Ori poate să ard într-o suprasarcină, să intru într-o confuzie mentală periculoasă. Îmi doresc să fiu smerit din nou în faţa frumuseţii, să mă bucur naiv de necunoscut, să nu dau ego-ului hrană, să las lumina inimii, să îmi redobândesc încrederea în har, şi nu în creativitate. Există un potenţial negativ latent şi destructiv foarte mare în creativitatea fără har, fără lumină, fără bucurie. Cred că postul te poate feri sau, măcar, te poate ajuta să faci faţă tentaţiei întunericului.

R.Ş.: Care sunt artiști vizuali care îți plac și de ce?

M.K.: În artă: Pieter Bruegel cel Bătrân, pentru că a evitat să picteze nobilimea bogată, a preferat natura, detaliul, bucuria, simbolistica bogată. Îmi place şi spiritul lui religios foarte personal.

Frida Khalo, pentru că nu a mimat durerea. A creat din suferinţă, nu a creat imaginea durerii. Pentru ea arta a fost o vâslă, nu o armă. Bineînţeles că nu e singura.

Îmi mai plac artiştii nebuni, outsiderii, cei internaţi în case de nebuni, sau cei care trăiesc în afara lor, dar nu în lumea asta. Poţi să ai păreri despre lumea asta dacă trăieşti în afara ei. Este o lege a fizicii care spune că nu poţi să măsori corect un sistem atât timp cât faci parte din el, fără să alterezi datele.

În fotografie: Vincent Munier, pentru frumuseţe, modestie, respectul pentru natură, pentru fapul că a înţeles că tehnica poate să distrugă emoţia.

În film: Ki Duk Kim, Jean Pierre Jeunet, Michel Gondry, Wes Anderson, Abbas Kiarostami.

În imagine: l-am redescoperit pe Marius Danci, din Timişoara, prin documentarele despre satele româneşti semipărăsite sau părăsite.

R.Ş.: Majoritatea lucrărilor tale din ultimii ani nu sunt deloc comode, fiindcă vestesc, într-un fel sau altul, apocalipsa. Îți amintești vreo reacție aparte, ieșită din comun, generată de personajele tale?

M.K.: Nu neapărat. Nici nu prea mai ştiu la ce să mă raportez când mă gândesc la „ieşit din comun”. Există reacţii politicoase, reacţii indiferente, unii evită genul ăsta de exprimare din motive pe care nu le cunosc şi nu pot să fiu sigur că le deduc corect. Nu mă pot raporta nici măcar din punt de vedere statistic la prea multe reacţii, nu am destule vizualizări. Este o diferenţă mare şi previzibilă între reacţia urbanului desensibilizat, sătul şi obişnuit cu cele mai diverse, aberante, exploatative, demente, şocante imagini vizuale, şi reacţia ruralului sau a oraşului mic, care e mult mai sensibil, are filtre mult mai putin permisibile.

Cred totuşi că, în cazul meu, ideea de apocalipsă nu e chiar aşa uşor de citit, e mai simbolică şi destul de temperată. Poate că ar fi bine să nu fie prea comodă, pentru că şi ea (comoditatea) face parte din bolile cetăţeanului contemporan. Acesta confundă comoditatea cu binele. Îl pune într-o zonă de confort liniştitor, ca o mlaştină cu arome identic naturale de flori de grădină, unde îl mănâncă moliile obişnuinţelor şi prejudecătilor, a opţiunilor false, diversităţilor superficiale. Civilizaţia confortului ne asigură tuturor fotolii moi, în care să murim fără să ne fi mişcat prea mult sufletul, inima, mintea. Dacă nu ne permitem un fotoliu, există destule bănci mai mult decât bucuroase să ne ajute. Pentru că civilizatul nu a inventat o metodă de a avea o viaţă mai lungă, ci de a avea o moarte mai lungă.

Interviu realizat de Robert Şerban

Alte subiecte :

„Amprente pe spațiul gol”: o călătorie emoționantă în inima medicinei

Autor consacrat și medic specialist în boli pulmonare la Universitatea de Medicină din Pamukkale, Turcia, Göksel Altınışık ne bucură cu un nou volum de...

Dezbatere la UVT: Oportunitatea dezvoltării Asistenței Sociale militare în România

Departamentul de Asistență Socială de la Facultatea de Sociologie și Psihologie din UVT organizează o dezbatere, în premieră națională, sub titlul:...

Citește și :