„Cititorul se regăsește în cartea ta în măsura în care tu, ca autor, te regăsești”. Interviu cu scriitorul Tudor Crețu

127

Robert Șerban: Poezia conține multă autobiografie. Chiar tu o spui încă din titlul unei cărți de-ale tale: Poeme live. Dar Casete martor, cel mai recent roman pe care l-ai publicat, începe cu un avertisment către cititor, cu o precizare: că textul este o ficțiune, o bio-grafie. Personajele, puține, cu nume reale – vedete, necunoscuți etc – nu sunt decât avataruri, derivate fantasmagorice ale unui original-pretext, care nu (mai) au nimic de a face cu persoana în cauză, spui tu.

Tudor Crețu: Este vorba de lumea din capul acestui personaj numit Eduard Cristea și de faptul că este o carte a fuziunii de planuri; o carte din a cărei acțiune fac parte și oamenii de la televizor și reveriile personajului și lumea exterioară. Este o carte care nu își propune să spună o poveste cu momentele subiectului. Nu, aici este un interval de timp cu poveștile lui, cu ce a însemnat viața la momentul 2007.

R.Ș: Este un roman-jurnal.

T.C: Este vorba despre destinul, drumul unui text și de faptul că acest text încearcă să se vertebreze pe măsură ce se vertebrează psihic personajul respectiv. Astfel, prima parte a cărții, care este o carte în sine, într-un fel, se cheamă Mâluri, referindu-se la natura textului, la formatul mai diaristic al lui, ceea ce nu înseamnă că nu există poveste. Așezări tot la natura textului se referă, când personajul ajunge să-și trăiască viața ca (pe) literatură. Pe măsură ce textul capătă varii forme, personajul se formează psihic. Altminteri, Casete martor este o carte  dincolo de genuri. Continuarea ei poate fi o piesă de teatru…

R.Ș.: Nu este o carte care se citește ușor. Nu e un text lejer, pentru că nu e genul de povestire clasică cu care suntem obișnuiți.

T.C.: Dimpotrivă. Însă este o lume reală, o lume actuală, în care chiar se întâmplă lucruri: ore de școală, circuri, iureș prin birturi, școli, unde uneori e mai rău decât în birturi… Când scrii pliat, lipit, te biografiezi la propriu, ai senzația că programezi aproape ceea ce ți se întâmplă. Intervii în real de o manieră aproape necurată. Dincolo de clișeu (scrii ca să te înțelegi), o anumită trăire a clișeului, cine citește cartea își dă seama că la acest lucru mă refer, la natura specifică a acestei înțelegeri de sine. Să te scrii aproape zilnic, timp de un an, înseamnă ceva în sine, ceva ca… psihism. Acesta este un aspect al experienței care transcede net cartea.

R.Ș.: Dar nu ai fost tentat, în momentul în care știai că acest text va deveni corp de carte, nu neapărat un roman, să-ți trăiești viața mai altfel, să-ți provoci evenimente… memorabile, consemnabile?

T.C.: Absolut! De altfel, personajul se și întreabă – fiindcă este povestea unui reality-show nedifuzat – ce se va difuza deseară, ce scriu deseară. Asta nu generează neapărat un exhibiționism, în sensul de a genera artificial spectacolul, ci generează o anumită înțelegere a banalului. Un alt tip de raportare, chiar dacă a înțelege înseamnă a induce sens. E o teorie de hermeneutică creatoare: a da sens nu înseamnă a falsifica, înseamnă a ridica la putere experiența.

R.Ș.: E destul de straniu tipul acesta de viață: să mergi pe stradă, să fii atent la tot ce ți se întâmplă pentru ca seara să… devoalezi ziua respectivă în carte.

T.C.: Este viral. O dată atins de virus, poți să trăiești cu anii în modul acesta. Nu este ceva ce poate fi falsificat. Dacă nu este autentic, se vede! Acest virus este o condiție a autenticității, cu tot ce înseamnă asta: febră, convulsii etc.

R.Ș.: Nu crezi că există riscul ca proiectul să te înghită cu totul? Adică… să bată literatura și, prin asta, să ratezi cartea?

T.C.: Este un proiect mare, este o carte care începe, nu închide. Ea are statutul de emisie. Începe cu puncte-puncte în mijlocul cuvântului și se termină cu puncte-puncte în mijlocul unui cuvânt. Când faci lucruri de genul acesta, riști să te îneci în ele. Pe de altă parte, aceasta poate fi și o precondiție fără de care arta nu se poate face. Trebuie să-ți trăiești tu viața ca pe literatură, să-ți trăiești umilințele, să trăiești privindu-te pe tine însuți conștient de această putere secretă, chiar în timp real, când lucrurile ți se întâmplă, fiindcă ele înseamnă pentru tine și altceva. Aceasta este, oarecum, inițierea.

R.Ș.: În momentul în  care publici cartea este imposibil să nu te gândești la celălalt, cât se regăsește el, cititorul, în ceea ce citește acolo.

T.C.: Da, eu cred oarecum în chestiunile care sunt implicite, pentru că eu cred în “a fi universal prin specific”, nu în ideea de a fi universal spre a-ți găsi prin aceasta un cititor. Cititorul se regăsește în cartea ta în măsura în care tu, ca autor, te regăsești. Poate fi povestea oricui, printr-un anumit specific. Ideea că în această carte 300 de pagini reprezintă experiența mea în sistemul de învățământ nu înseamnă decât… atât. Fiecare carte are ceva specific. Riscul este să devii specios. Sigur, nu aici, nu este o carte despre curricule de învățământ etc. Este vorba despre viața unui profesor de școală, care-și trăiește orele ca reality show-ri, la ale cărui ore dă buzna Borat, apare Andreea Marin printre alte bănci; bineînțeles, totul se întâmplă în capul lui, dar aceste apariții au un fel de realitate pe care el o pozitivează, e valoarea fantasmei care trebuie integrată. Ori cultivi o mistică de sfânt, în ideea de a-ți controla mintea perfect, ori, dimpotrivă, valorizezi fantasma, o integrezi și-i dai un sens. Cei care țin lumea aceasta, sfinții din munți, pot face așa ceva: să-și controleze mintea. În lumea în care trăiește acest personaj este cu putință doar această pliere asupra a ceea ce i se întâmplă până la metamorfozare. Încearcă și începe să-și înțeleagă mintea, gândurile, analizează live, iar aceasta înseamnă – total, permanent – să conștientizeze că trăiește și când merge pe stradă.

R.Ș.: Cât timp pe zi ai scris la carte?

T.C.: Mult… Era dependență, viciu. Nu se mai punea problema unui program de scris. Era o livrare totală. Am mai tăiat din manuscris ca să o pot publica.

R.Ș.: Ce reacții ai avut la carte?

T.C.: Viorel Marineasa, Eugen Bunaru, Daniel Vighi sunt cei care au văzut-o primii, au citit din ea. Toți au văzut în ea ceva diferit, cu șansele și neșansele unui proiect diferit. După lansare a fost nominalizată la un premiu, din scurt, fără să aibă vreo cronică. Nu e o șansă ca o carte să apară la sfârșit de an, nu intră în conștiința anului respectiv. Oricum, a fost nomanalizată la categoria Tânărul prozator al anului.  Felix Nicolau a scris că este una dintre primele trei cărți ale anului. Dar, dincolo de asta, la patru luni de la apariție nu a avut nicio cronică, deși mi-au parvenit tot felul de reacții. Sunt convins că unii critici nu și le vor asuma în scris pentru că ar fi prea curajoase. Dar și reacții negative, în sensul că asta nu e proză, nu e roman… O carte trebuie să stârnească un anumit tip de reacție. Nu este vorba, aici, de o carte greu de citit, odată ce te prinde. Aici sunt povești de viață, nu doar o poveste de viață. Firul este multicolor.

R.Ș.: Da, dar firul multicolor este mult mai greu de urmărit. Oricum te uiți tot ai un vertij…

T.C.: Bine, hai să-i zicem color, atunci. Ăsta este și scopul, eu cu vertijul în cap am scris cartea, bazându-mă pe ideea că și transmit vertijul. E o consecință a unui anumit mod de a fi. Scopul nu e punctual, dar drama sistemului de învățământ (de exemplu, scandalurile cu bacalaureatul) este live, este în prozaismul și realismul ei, doar că povestea nu se rezumă la realism, la linearitatea unui stil sau, să zicem, la simplitatea unei singure soluții stilistice. Această multiplicitatea este conceptul cărții în esență.

R.Ș.: Spuneai că ai scris paralel cu cartea aceasta și Poeme live. Cum scriai poezie, cum se poate decela, când nu scriai proză?

T.C.: Este cartea prin care eu m-am rupt complet de ceea ce înțelegem prin poezie, este opusă complet, ca formulă, cărților anterioare. Este o carte cu aparat critic, în care eu scriu despre mine nelăudându-mă. Sunt niște texte la nivel de pamflet, autoaplicate. Când o să reeditez cartea, o să adaug cronicile despre ea și o să le pun față în față cu cele făcute de mine. Nu mi-aș mai suporta eu cărțile dacă ele ar însemna doar niște poeme adunate peste ani.

R.Ș.: Tot mai des apare ideea aceasta de proiect poetic. Citeam un interviu cu poetul Ion Mureșan care spunea: cărțile nu sunt altceva decât o culegere de poezii pe care le-am scris de-a lungul timpului.

T.C.: Este optica unui mare poet care a publicat trei cărți până acum. Este adevărul lui. Aici nu există adevărul unic. Aici există adevăruri. Fiecare cu al lui. Importantă este poezia și ce generează ea.

R.Ș.: Cartea aceasta are și o ediție experimentală: cartea cu șurub.

T.C.: O carte reglabilă. Te poți juca cu acest obiect folosindu-l pe post de paletar. Și felul în care este folosit e, pur și simplu, prin strângerea șurubului. Este și un evantai, un multiobiect.

R.Ș.: Ce așteaptă un scriitor de la cărțile lui? Vorbeam de critică și sesizez la tine, totuși, un tip de nemulțumire vizavi de modul în care cei care scriu despre cărți se raportează sau nu la ele.

T.C.: Da, pentru că l-am dobândit scriind și eu despre cărți.

R.Ș.: În Occident, critica literară, atâta cât mai există, se face, de regulă, la ziar. Iar acolo, în Occident, cărțile au tiraje mai mari. Nu crezi că e prea… apăsată raportarea scriitorului român la cronicile literare din revistele de cultură?

T.C.: E altă tradiție culturală în Occident. Aceste cărți pe care le-am scris și le-am publicat m-au lecuit de fetișizarea criticii. Într-o măsură infinit mai mare decât în alte cazuri, receptarea unei cărți nu se mai reduce la critică, mă refer la cum percepeam eu cărțile mele de până acum. Până acum, fiind vorba de poezie, receptarea se rezuma la critică. Acum nu mai e așa și asta se vede în obiectele numite cărți. Rămâne un aspect fundamental al receptării, dar el pălește în raport cu ce înseamnă experiența propriu-zisă, experiența unui asemenea experiment. Uite, ai citit o bună parte din carte, cunoști tematica ei, obsesivitatea personajului, experiențele despre care-i vorba, horror de domiciliu, nebun, singur acasă, dă cu cuțitul, așa începe cartea, în floarea din covor, crezându-se bolnav de cancer și crezând că așa acționează asupra bolii, deci gândire magică-tacită, aproape patologică etc. Oricum, felul acesta de a te scrie pe tine, de a te analiza implicit… Gândește-te cum modifică asta felul de a te raporta la receptarea pur critică.

R.Ș.: După ce ai publicat o carte este foarte important cum o citește celălalt, ce află din ea. Poate să te creadă, poate să nu, poate să-i placă jocul tău, poate să nu-i placă….

T.C.: Bineînțeles, dar astea se subînțeleg. Dar, așa cum am spus, parcurgând experiențe de genul acest ajungi la altceva; adică-ți pui altfel problema cărților, de asta le faci cu șurub – se diversifică așteptările pe care le ai de la propria carte și felul în care o percepi. Bineînțeles că receptarea este esențială, spun doar că nu mai primează, din punctul meu de vedere, nu mai are importanța pe care o avea înainte latura aceasta de pură specialitate. Este un exercițiu de autobiciuire când scrii așa.

LĂSAȚI UN MESAJ