Cine este Mary P. la Merlin?

28

Mă gândesc cât de greu e pentru un creator de teatru de copii să găsească echilibrul între atâtea cerinţe: 1) să îşi captiveze publicul ţintă; 2) să nu îi plictisească ori agaseze pe adulţii însoţitori; 3) să le ofere artiştilor libertatea de a se exprima. Ca părinte şi educator, am văzut la Teatrul Merlin tot felul de piese, de la unele unde prevalează obsesia artistului de a-şi rezolva frământările (uneori incompatibile cu orizontul intelectual al copilăriei) până la altele în care e vizibilă doar concentrarea spre efectul sigur asupra publicului foarte tânăr, indiferent la posibilele agresiuni asupra inteligenţei ori sensibilităţii adulţilor. Totuşi, design-ul conceptual al pieselor de la acest teatru este cel mai adesea echilibrat şi, pentru a o dovedi, îmi propun aici să reflectez asupra uneia dintre producţiile pe care le consider cele mai relevante în acest sens din ultimul an: Cine este Mary P.?, după P.L. Travers, în regia lui Alexandru Mihăescu, cu o scenografie de Alina Herescu, muzică de Cári Tibor şi versuri de Geanina Jinaru-Doboş.

I-am numit pe toţi aceşti artişti, pentru că tind să cred că în primul rând datorită lor piesa — reluată după un an, într-o distribuţie unde protagonista din prima montare (Mădălina Toderaş) a fost substituită cu Patricia Gavril — îşi dovedeşte calitatea de a armoniza toate cele trei cerinţe menţionate anterior. E un spectacol bine construit conceptual de regizor, suprinzător şi bogat până la barochism (în stilul inimitabil al Alinei Herescu) la nivelul imaginii, cu o muzică în care mereu inspiratul Cári Tibor şi-a dat măsura talentului, pe suportul unor versuri extrem de reuşite şi calde. Sunt convins că, pentru actori, mânuirea nu doar a păpuşilor, ci şi a unui decor atât de complex, interpretarea unor melodii atât de strălucite (dar cu siguranţă greu de intonat) şi trecerea atât de rapidă de la un registru la altul (mulţi dintre ei fac roluri multiple) este o puternică provocare artistică.

Adaptarea romanului Mary Poppins, semnată de regizor, se ţine la distanţă de imaginile Juliei Andrews din filmul de neuitat din 1964 şi îşi îngăduie să reordoneze momentele semnificative într-o suită diferită de cea a cărţii. Se succed astfel, după o eficientă captatio benevolentiae cu rol de introducere în poveste, scene care vorbesc tot mai desluşit despre misterul comunicării dintre lumea adulţilor şi cea a copiilor, unde Mary Poppins are rol de conector. Prima e povestea vacii dansatoare, alegorie a impulsului necontrolat spre libertatea de manifestare individuală, care, deşi valoros în sine, are totuşi nevoie de o structurare. A doua e experienţa gazului ilariant în casa unchiului Albert, prin care copiii sunt conduşi la conştiinţa obligatoriului echilibru între principiul plăcerii şi cel al realităţii. Urmează experienţa artistică, unde, prin pătrunderea simbolică în interiorul unui tablou (şi deopotrivă un frumos mise en abyme al spectacolului), copii şi adulţi, deopotrivă, au ocazia de a-şi obiectiva distanţa care măsoară o receptare superficială a realităţii şi nenumăratele surprize intelectuale pe care le oferă o operă de artă. Sensibilitatea antrenată prin artă şi ficţiune va fi mult mai în măsură să perceapă realitatea în toate faţetele ei, inclusiv în ceea ce are aceasta mai inadmisibil, anume inegalitatea socială: astfel, educaţi de înţeleapta bonă, într-o scenă ulterioară copiii vor empatiza în mod firesc cu Femeia cu păsările, mult mai puţin norocoasă ca ei. În fine, iniţierea copiilor în tainele unei vieţi cât mai puţin amputate de rigorile maturităţii se încheie la grădina zoo, unde lumea e întoarsă pe dos (oamenii stau în cuşti, animalele îi hrănesc şi îi folosesc pentru distracţie), iar Mary P. îşi completează în mod neaşteptat portretul. Ea nu e doar zburătoarea purtată de o umbrelă cu mâner înfăţişând un papagal, ci are şi o natură chtoniană (e verişoara şarpelui, care îi oferă în dar una din pieile sale lăsate în urmă), posibilitatea fantastică a zborului şi târâşul sinuos printre asperităţile solului fiind, aşadar, cele două faţete inseparabile ale ei. Este de fapt esenţa mesajului ei educativ, pe care copiii îl înţeleg abia după ce bona îi părăseşte, pentru că şi-a îndeplinit misiunea: zbor în imaginaţie şi contact nemijlocit cu materialitatea, impetuozitate copilărească şi adaptare matură. La fel cum în registrul social celebra guvernantă creată de Travers apără cu străşnicie regulile, deşi ştie perfect când şi cum să le încalce (iar farmecul filmului din 1964 se datorează în mare măsură acestui aspect), în spectacolul de la „Merlin” această uniune a contrariilor, la nivel simbolic, pe care o ascunde Mary Poppins este excelent surprinsă şi exploatată.

Aşa cum spuneam, nu cred că e un spectacol uşor pentru actori. La premiera de acum un an, cu Mădălina Toderaş în rolul principal, aceasta accentua profilul englezesc stereotip al guvernantei, dându-i note pline de umor şi graţie; Patricia Gavril pune mai mult accentul pe căldura şi bucuria genuină a personajului. Marko Adzic, cuceritor, este fluidul spectacolului, mai ales prin umor. Mădălina Ghiţescu, Robert Copoţ, Luana Uncruţiu, Raul Bastean, Diana Boboc, Olivera Iovanovici fac faţă cu brio unor cerinţe regizorale, scenografice şi muzicale probabil foarte ridicate. Merită osteneala, cu siguranţă: copii şi adulţi pleacă de la spectacol mai dispuşi — potrivit mesajului din cântecul de final — să aprecieze fantezia, animalele, copiii, dar şi maturitatea şi arta de foarte bună calitate.

Dragomir Săvescu

 

LĂSAȚI UN MESAJ