„Cea mai semnificativă schimbare mi se pare aceea că azi nu ne mai îmbrățișăm”. Interviu cu jurnalista și scriitoarea Adriana Cârcu

695

Adriana Cârcu este jurnalistă și autoarea a mai multor scrieri cu caracter (auto)biografic, eseistic și muzical. Este născută în Timișoara și trăiește, din 1988, la Heidelberg (Germania). Deține o rubrică permanentă în revista Orizont și publică interviuri și cronici pe site-ul american All About Jazz, platforma muzicală care se autodefinește drept „cea mai exhaustivă resură de jazz de pe pământ”. Este, de asemenea, prezentă în paginile a numeroase reviste și site-uri culturale cu eseuri, proză scurtă și traduceri. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a organizației internaționale Exil PEN și a Uniunii Artistelor Germane GEDOK. În Germania, Adriana duce o activitate neîntreruptă de promovare a valorilor culturale românești. Este, de asemenea, o activă curatoare în domeniul artei, atât în România, cât și în spațiul german.

Robert Șerban: Trăiești în cochetul Heidelberg, o bijuterie citadină germană. E mai ușor de suportat pandemia într-un oraș mic sau, dimpotrivă, e și mai complicat?
Adriana Cârcu: Cred că asta depinde, în mare parte, de stilul de viață. În cazul meu, singura schimbare dramatică este aceea că nu-mi mai pot ține orele de la Universitatea Populară în condiții optime. După 15 ani de predare pe viu, este foarte greu să treci în regim virtual, mai ales în cazul unei limbi cum este româna, care are particularități fonetice specifice. Noroc că studenți mei sunt foarte motivați și nu se supără dacă îi pun să repete de zeci de ori sunetul „î”.
Activitățile culturale s-au redus mult și în Heidelberg, majoritatea au fost anulate, iar unele se țin cu public restrâns. Poimâine, de pildă, am o lectură unde au voie să participe maximum zece spectatori și la care s-au anunțat deja vreo 15. Nu știu cum o să facem. N-aș fi crezut că voi avea vreodată probleme din motivul că vin prea mulți spectatori la o lectură. De obicei, e invers.

R.Ș.: Ți se pare ceva schimbat fundamental la oameni, în afară că poartă măști și salută cu cotul sau cu pumnul?
A.C.: Cea mai semnificativă schimbare mi se pare aceea că azi nu ne mai îmbrățișăm. Mi-a fost foarte greu să-mi stăpânesc impulsul acesta când am fost în România și m-am întâlnit cu prieteni pe care nu-i mai văzusem de un an. Mă tem însă că după cât de greu ne-a fost să renunțăm la contactul fizic, la fel de greu ne va fi să ne reapropiem. Ideea de distanțare a instalat în mintea noastră un mecanism autoprotector, care cred că ne va face mai prudenți și mai reticenți. Câteodată, în timp ce mă uit la un film, mă surprind deja gândindu-mă că actorii stau prea aproape. Am fost luni de zile șocată vizual să văd, în medii și pe stradă, oameni cu mască, iar acum acest lucru a devenit un fel de normalitate. Azi vorbim cu ochii. Am constatat însă cu încântare că poți vedea dacă cineva îți zâmbește și atunci când poartă mască.

R.Ș.: Nu ți-a fost teamă să vii în România, în vară. Ai fost în Timișoara, apoi, în Ciclova, unde ai o căsuță. Ce crezi că inhibă, în cazul tău, teama (ca să nu zic frica)? Merită să riști? Pentru ce, de ce?
A.C.: Nu mi-a fost teamă. Mi-a fost dor. Trebuie să pui lucrurile astea în balanță. În toți cei 32 de ani, de când sunt plecată din țară, am stat departe mai mult de un an doar o singură dată. De obicei, vin și mai des, după cum am proiecte. Petrec vara la Ciclova de ani buni, ba uneori chiar și Sărbătorile. Cred că asta e o nevoie naturală de conectare la sursă. Crăciunurile și revelioanele de acasă sunt incomparabile, au un aer sărbătoresc cu totul special, sau cel puțin asta e percepția mea. La începutul verii, când lucrurile erau încă incerte, aveam reverii; mă vedeam deja trebăluind prin casă și prin curtea de la Ciclova sau umblând pe străzile Timișoarei. Unde mai pui că aveam și un proiect curatorial — expoziția fotografului Richard Wayne, ANGST —, care, deși fusese pornit în urmă cu un an, se potrivea tematic de minune. Când am venit în țară, la sfârșitul lui iulie, nu știam încă dacă vom reuși să facem expoziția, dar mi-am zis că merită să încerc. A meritat.

R.Ș.: A fost, este, un timp paradoxal: deși spectrul bolii și al morții e ubicuu, suntem mai apropiați de noi înșine. Și fiindcă ieșim mai puțin, ne întâlnim cu mult mai puțini oameni, ne autocentrăm mai intens, ne „cercetăm” mai mult și mai profund. Povestea ta din anul 2020 e mult diferită de acest „tablou”? Ai descoperit ceva nou în tot acest răstimp?
A.C.: E drept, vremurile acestea ciudate favorizează introspecția. La mine acest fenomen s-a petrecut cu ocazia unei boli care m-a silit să-mi contemplu finalitatea de la o distanță de un braț, cum se spune. Acum nu e mult altfel, doar că fenomenul e mai generalizat. Dacă mă gândesc bine, anul acesta a fost totuși destul de activ. În vară am fost la festivalul de jazz de la Gărâna, imediat după aceea la festivalul Izolart, organizat în satele din zona noastră — Ilidia, Socolari, Potoc și Sasca Română —, în condiții excelente, de către Ștefan Iordănescu și o echipă foarte inimoasă. După aceea am avut expoziția la Timișoara. De când m-am întors la Heidelberg, am participat la organizarea festivalului de literatură Literaturherbst, unde conduc un proiect de cinci ani. În aceeași zi am prezentat expoziția artistelor Adriana Lucaciu, Dana Constantin și Linda Saskia Menczel, la galeria GEDOK din Heidelberg, în cadrul unui proiect de schimburi culturale cu Timișoara, pe care l-am inițiat acum trei ani. Și lista continuă, dar mă opresc aici. Dacă stau să mă gândesc bine, povestea mea nu este una a izolării în sens strict sau, hai să spunem, nu mai mult ca de obicei.

R.Ș.: Noi am tot vorbit despre adaptarea în/la străinătate, avem atâția prieteni comuni care, ca și tine, au părăsit România și își trăiesc viețile în alte culturi. Ești acasă în Germania, te simți confortabil?
A.C.: Azi sunt acasă aici, dar aș putea să-ți cânt un cântec lung și trist despre adaptare. În mod miraculos, eu am găsit de lucru la o firmă americană de computere doar la trei săptămâni după emigrare, dar asta nu cred că mi-a făcut tranziția mai ușoară. Prima fază a adaptării este, de fapt, desprinderea. Acesta este un proces dureros, care durează ani și ani. El te face să vezi chipuri, clădiri și străzi de acasă la tot pasul, te face să vrei să fii încă acolo. Abia după ce acest proces s-a încheiat, începi să ajungi. Asta poate dura alți ani. Prima mea carte, Povestea zilelor noastre, a fost un „simptom” al acestui proces. Simțeam nevoia să mă identific cu oamenii care împărtășeau o soartă similară.
Din punct de vedere social, în țara nouă o iei de la zero și-ți recâștigi, pe cont propriu, locul avut cândva acasă sau locul meritat. Asta dacă vrei și poți. Am scris despre asta în mai multe rânduri, și chiar mâine am o lectură, împreună cu scriitoarea compatrioată Dagmar Dusil, pe care am intitulat-o „Patria interioară”. (Tocmai constat că în germană sintagma „Innere Heimat” sună mai bine.) Mi se pare firesc să dorești să funcționezi cu toată capacitatea într-un mediu social nou, altfel riști ca plecarea ta să primească o dimensiune tragică, sau să rămâi „agățat” într-un fel de ghetto cultural. Eu mă simt acasă în Germania, când sunt aici, și în România mă simt acasă, când mă aflu acolo. Această dualitate devine cu timpul o a doua natură. Este o împăcare greu câștigată. Rostul meu acum e aici, dar legătura cu locul în care m-am născut este indestructibilă, aș zice chiar organică. Și aerul, și apa, și soarele sunt mai blânde, mai bune și mai strălucitoare acolo. Îi sunt recunoscătoare Germaniei pentru că m-a „silit” să-mi valorific propriul potențial și să-mi depășesc limitele. Obișnuiesc să spun că, rămânând acasă, m-aș fi complăcut într-o „supă conjuncturală”, care nu mi-ar fi permis să aflu unde-mi sunt adevăratele puteri. Azi chiar mă bucur că am plecat, pentru că, dacă n-aș fi fost aici când m-am îmbolnăvit de cancer, probabil că la ora asta nu mai trăiam.

R.Ș.: Ești scriitoare, curatoare, cronicar muzical. Cât de complicat e să fii femeie în lumea culturală germană?
A.C.: Este mai puțin complicat decât să fii femeie în România. Germania cultivă o atitudine (trebuie să am grijă să nu folosesc acum cuvântul „corectă”) respectuoasă față de femei, față de felul în care ele gândesc și acționează. Bărbații germani nu suferă de machism. Asta se datorează firii lor, dar și educației. E grozav să vezi că ești ascultată cu atenție, că ți se vorbește ca unui egal și că nu ești exclusă dintr-o discuție „serioasă”. Pe plan social există și azi inegalități, mai ales în domeniul retribuției și al distribuirii funcțiilor, dar, în general, bărbații au înțeles să preia fără tam-tam o serie întreagă de sarcini care le ușurează femeilor viața. Eu, personal, nu am avut prilejul să mă simt dezavantajată din acest punct de vedere în Germania, după cum nu am avut vreodată o situație în care să mă simt discriminată pentru că provin dintr-o țară străină. Este adevărat că am alt tip de emoționalitate și un alt temperament, dar mi se spune că, împreună cu accentul străin, astea sunt lucruri care dau farmec.

R.Ș.: Fiindcă distanța dă, parcă, o mai bună obiectivare, aș fi curios să aflu cum vezi România după atâția ani de la plecarea ta, dar și după atâtea și atâtea reîntoarceri? Ce nu-i bine aici, în România? Ce e cum trebuie?
A.C.: Grea întrebare. Chiar în textul pe care l-am trimis pentru numărul din luna octombrie redacției Orizont (un text de protest, by the way), vorbeam de faptul că, odată cu plecarea, nu mi-am mai permis să emit vreo judecată legată de treburile interne din țară, pentru simplul motiv că nu consider că mai am acest drept. Iar apoi, nu aș avea, oricum, destule date. Ce se întâmplă, însă, este faptul că trăind de atâta vreme într-un sistem funcțional, el devine, nolens-volens, sistemul tău de referință. Mi-am cules de câteva ori dezaprobarea, ca să nu spun oprobriul, fraților români invocând acest fapt drept scuză. Așa că am început să tac. Volumul Povestiri din vremea de după a fost o încercare de a mă re-sincroniza la realitatea românească și de a da „o voce” celor care au hotărât să nu plece.
Constat că, zilele astea, românii au ajuns din nou la o fază depreciativă, în care se autodeclară ultima națiune a lumii. Mediatic, această fază alternează recurent cu aceea în care ne considerăm niște genii neînțelese și nedreptățite de toată lumea. Asta îmi spune mie că există undeva o nemulțumire fundamentală, care, la rândul ei, nu se prea împacă bine cu atitudinea de autosuficiență ce predomină în cotidian. Nu cunosc cauzele acestui fenomen, iar adevărul este, ca de obicei, undeva pe la mijloc. Românii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alții, au, ca toate națiunile lumii, calitățile și păcatele lor, pe care un simplu proces de (de)focalizare le poate ascuți sau estompa. În România există, însă, un fel de omenie (mă tot întreb de ce nu există un substantiv care să corespundă adjectivului „inimos”) pe care n-am mai întâlnit-o niciunde. Oamenii te ajută și-ți fac mici favoruri fără niciun motiv aparent. Câteodată renunță la propriul confort, câteodată chiar la câștig. Astea sunt gesturile prețioase, gesturi de aur, care ne definesc.

R.Ș.: Și pentru că lucrezi cu imaginația, cum și unde te vezi peste cinci ani?
A.C.: Ah, Robert, dacă aș ști! Dacă am învățat vreun lucru de la boala prin care am trecut, a fost acela să mă bucur conștient de fiecare dimineață. Când am aflat că voi trăi credeam că am să mă ridic plutind deasupra lucrurilor și nimic din trivialul cotidian nu mă va mai atinge, că voi trece prin viață zâmbind. Asta nu s-a întâmplat, dar mai pot să sper. Ce aș vrea să fac în următorii cinci ani, este să scriu un roman. Ca să mă autocitez, un roman care să fie „O distilare a simțirii, a trăirii, un produs nou, care să conțină tot ce am acumulat din lecturi și viață, o lume creată dumnezeiește în chin și taină, o lume care se creează pe sine prin har”. Dacă am noroc, vine el la mine, după cum au venit, singure, toate lucrurile frumoase pe care le-am trăit.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ