Omul era bine îmbrăcat, înalt, la vreo cincizeci de ani, iar în ochi îi strălucea un soi de liniște pe care toată viața sa de până la vârsta respectivă i-o lipise natural pe întreaga înfățișare. La prima noastră întâlnire, acum vreo opt ani, am crezut că e francez sau poate britanic, fața sa albă și părul castaniu netrădându-i aproape deloc originea italiană. În fapt, omul e un piemontez care a trăit ani ani buni în România, conducând afaceri de sute de milioane de euro, în calitate de executiv al unor companii străine. Ultima dată când l-am întâlnit se întâmpla chiar la Timișoara, și atunci mi-a povestit că, după vreo zece ani de stat pe meleagurile românești, urmează să se „repatrieze”, în frumoasa lui țară.
Alberto mi-a mai spus, atunci, într-o limbă română vorbită impecabil, că o să ducă dorul României pe care a ajuns să o cunoască, grație meseriei, în toate profunzimile ei!
Italianul cultivat si afabil mi-a mai precizat, aproape șoptit, de astă-dată, că lasă în urmă un spațiu și o comunitate greu de explicat în câteva cuvinte, fie şi de un străin care a ajuns să citească până şi cărți de literatură în limba română.
„România e o țară pe care n-o agreezi de la început, atunci când vii dintr-o țară occidentală, unde ordinea și serenitatea vieții de zi cu zi au devenit de mult un soi de firesc aproape unanim acceptat de locuitorii acestor națiuni. Aici, cel puțin acum zece ani, când am venit eu în România, totul era altfel. Autostrăzi inexistente, orașe frumoase, mai ales cele din Transilvania si Banat, la care adaug, firește, Bucureștiul, dar cu clădiri scorojite și neîngrijite, oameni cu fețe obosite şi cu prea puțin entuziasm în tot ceea ce făceau. Mai fusesem până atunci în Slovacia, ca manager de companie italiană, însă, cu toate că și acolo întâlneai destule reziduuri ale comunismului, unele asemănătoare până la fibra ultimă cu cele din România, ceva era totuși complet diferit de ce-am găsit la voi”, mi-a mărturisit italianul, cu un zâmbet întipărit pe buze. Aproape bănuind despre ce ar putea fi vorba, m-am abținut, în cele din urmă, să intervin în gândurile sale, așteptând cuminte să aflu ce l-a surprins neplăcut la români.
„Simplu, e vorba de defetismul vostru față de tot ce înseamnă românesc ca mod de a acționa și de a fi, în cele din urmă. Şi, lăsând la o parte că rar am întâlnit români care să-i vorbească de bine pe alți români, în dialogurile cu mine, cel puțin, care, nefiind român si având și o funcție de putere în companiile respective, le păream de încredere suficient de mult cât sa-i bârfească pe ceilalți compatrioți.
Dar, cel mai trist pentru mine a fost că aproape trei sferturi din românii cu care m-am intersectat în toți acești ani, fie în România, fie în Italia, își vorbeau de rău țara! Am trăit mai mult în străinătate decât în propria mea țară în ultimii treizeci de ani, însă nicăieri nu am văzut o asemenea relație de neîncredere şi de lipsă de prețuire față de țara în care te-ai născut, finalmente, ca la voi!
I-am răspuns neașteptat de calm că are dreptate, că era suficient să vadă sondajele de opinie în care românii vorbesc despre propria lor patrie, fără să mai fie nevoit să trăiască aici vreme de un deceniu, ca să se lămurească cum ne vedem noi pe … noi .
Noi, adică „ceilalți”, cum ne place să ne mințim în fiecare zi când ne privim în ochi cu ipocrizia și zeflemeaua înrădăcinate adânc în suflete de la „pașopt” încoace. O întrebare însă nu ne-o punem prea des și nu o întâlnim niciodată în sondajele de opinie din tagma reflexelor culturale cu pricina . Anume, oare noi românii, binemerităm această ţară numită România? Cum o țară nu are nici voce și nici suflet în afara oamenilor ei, răspunsul ne rămâne tuturor la îndemână.
Aviz bunilor români de pretutindeni !