Ce ne desparte?

407

Acum câteva zile, am scris pe pagina mea de Facebook câteva rânduri de prețuire adresate lui Claudiu Iordache, care își sărbătorea ziua de naștere. Cred că toți cei care am trăit momentul Revoluției din 1989 ne aducem aminte că el a fost unul dintre cei care au fost în Balconul Operei și, mai mult decât atât, este unul dintre autorii Manifestului Frontului Democratic Român, primul document politic al României postcomuniste.

Imediat după ce am postat acele rânduri, am primit câteva reacții agresiv critice față de sărbătorit. Unii au scris public, alții mi-au trimis în privat. Unii sunt persoane care l-au cunoscut personal, alții care nu îl cunosc decât din presă. În opinia acestora, Claudiu Iordache s-ar face vinovat de faptul că, încă din 1990, a fost alături de Ion Iliescu. Da, știu asta și, atunci când el a ales asta, amiciția noastră a traversat o perioadă de răceală. Am scris „amiciția” fiindcă de Claudiu Iordache mă leagă un episod ciudat de dinainte de 1989, când lucram la editura Facla. Nu ne cunoscuserăm personal poate fiindcă preocupările noastre literare nu erau convergente. El scria o poezie mai angajată în sensul real al cuvântului, era și continuă să fie un om de stânga. În primăvara lui 1989 a venit la mine, la editură, și mi-a spus că ar fi bucuros să îi citesc manuscrisul unui volum de poezii, dar m-a avertizat că este o carte subversivă. Și, ca atare, era unicul exemplar de care ar fi urmat și să am grijă. Așa era. Era un volum profund anticeaușist, iar eu, de frică, l-am ascuns între lemnele pentru cazanul de țuică al părinților mei, la Jimbolia. A urmat apoi Revoluția, iar în 22 decembrie 1989, aflându-mă în tipografie de dimineața de la ora 10, după ce Claudiu Iordache a dat telefon de la Balcon, am repus în ziarul „Luptătorul bănățean” Manifestul FDR care era cules, dar stătea ascuns de teama Securității.

Am evocat, fugar, acele momente fiindcă, în mintea mea, și Claudiu Iordache, și Lorin Fortuna, și Ioan Marcu, și Ioan Chiș, și Ioan Savu continuă să fie, pentru mine, simboluri ale acelui moment astral. Evident că ne-au despărțit multe, foarte multe după Revoluție, evident că unii nu s-au dovedit la înălțimea rolului pe care și l-au asumat, dar ceea ce ei toți au făcut atunci cred că le dă dreptul să nu fie judecați atât de aspru pentru ceea ce ei au ales să facă ulterior. Mai mult chiar, atunci când revoluționarii se acuză public între ei, imediat oamenii vechiului regim scot capul și țin să discrediteze, la un loc cu persoanele, și Revoluția.

De fapt, întrebarea mea de astăzi, din titlu, este un mult mai gravă decât pare. Imediat după 1989, am ajuns să nu mai vorbim între membrii aceleiași familii din motive politice. Societatea era atât de profund divizată încât aerul devenea irespirabil doar la auzul unor nume. Nu le mai amintesc, fiindcă le știți. Oameni de pe baricade opuse ideologic deveniseră dușmani de moarte, și nu adversari de idei. (Mărturisesc, și eu am reacționat prea de multe ori ca un nătâng!) Apartenența la stânga sau la dreapta a devenit un stigmat greu de vindecat, iar sudalma a devenit și refren, și argument, și soluție. Dar, dincolo de situări, atunci când oamenii de cealaltă parte a baricadei sunt valori, parcă mă simt bine să recunosc asta. În ciuda reacției celor care cred ca mine. Eu cred că puțină politețe nu poate fi nicicând de prisos.

LĂSAȚI UN MESAJ