Casa cu Tunuri și Atlanți – două sute de ani de istorii ciudate și fascinante! Foto

548

Centrul incontestabil al Cetății Timișoarei din perioada postotomană a fost Piața Libetății. Așa cum ne spune povestea fără de sfârșit a orașului nostru, aici au fost descoperite cele mai vechi urme de locuire. Se crede că în acest areal era o insulă care se ridica din apele din jur. Și acum, tot un fel de insulă esteînsă printre zidirile ce-o înconjoară din toate părțile. Mulți trec agale, să vadă piața, dar și mai mulți trec grăbiți spre treburile lor, fără să arunce o privire măcar. Toate zidirile ce împrejmuiesc patrulaterul gol merită atenția curioșilor. Sunt clădiri impozante prin forme și proporții, dar mai puțin prin aspectul lor actual. Dintre cele trei piețe istorice ale Timișoarei — a patra fiind a Operei —,Piața Libertății este, acum, poate cea mai puțin îngrijită. Recenta renovare a pavimentului, coroborată cu eliberarea de arbori masivi a spațiului, scoate în evidență aspectul precar al zidurilor din jur. Tencuiala căzută se vede peste tot. Nici veșnicul pretext că în centru stau oameni în vârstă, cu pensii mici, care nu se pot încumeta să facă o reabilitare firească a fațadelor din cauza costurilor, nu stă în picioare: majoritatea imobilelor din perimetru este a unor entități de altă factură, și în niciun caz locativă.

În colţul de sud-vest al Pieţei Libertăţii, de unde începe strada Alba Iulia, se află o construcție care se rușinează să-și arate fața. Firanguri decolorate, puse parcă de un gospodar nepriceput, care nu știe că acestea ar trebui instalate pe interior, ascund privirii degradarea. La începuturi, acestea aveau desenate elemente ce imitau ferestrele și alte elemente de decor, pentru a salva aparențele. Dar timpul și soarele au decolorat zdrențele. 

Unul dintre cele mai interesante imobile, încărcat de istorie, dar mai ales de povești încâlcită, se află pe unul din colțurile pieței. Nimeni nu mai poate vedea ce se ascunde sub prelata uitată de când lumea pe fațadă. Sunt poate peste zece ani de când zidurile stau ascunse sub rogojinile de ocazie. Cei mai mulți localnici nici nu mai țin minte ce e acolo sau cum se numește casa ascunsă.

„Casa cu Atlanți” este numele ei de circumstanță, de care a auzit timișoreanul fără să facă legătura între nume și loc. De fapt, este vorba de Casa Macri (Makry), construită de un înstărit comerciant stabilit la Timișoara. Toma Naum Makry (1791–1849) era un bogat om de afaceri aromân, venit, odată cu alți, numeroși, conaționali ai săi, din sudul Balcanilor. Aromânii s-au stabilit pe tot cuprinsul împărăției habsburgice, unde au primit drept de așezare și dreptul de a practica religia ortodoxă. În Împeriul Otoman aceste drepturi erau tot mai restrânse.

Probabil că afacerile îi mergeau bine aromânului, de a ajuns să construiască una dintre cele mai mari case de la începutul secolului XIX, chiar în piața rezervată, pe atunci, clădirilor admistrației militare. Casa Macri a fost printre primele clădiri civile de aici. Acest Thomas Makry (după cum apare în grafia germană) avea ceva influență, dacă și-a construit locuința între comenduirea garnizoanei și locul unde acum se află Casa Armatei.

Se cunosc puține despre începuturile casei. Unii autori dau ca an de începere a construcției 1803. Dar pare improbabil, din moment ce într-un documentul Perrette, din anul 1816, se pomenește de o „Casă a Pașei”. Cert este că, la 1788, aici se găsea o casă turcească cu un nivel. Mult mai credibilă este informația că această Casa Macry s-a ridicat între anii 1812 și 1816.

Latura lungă de pe strada Alba Iulia este frântă la mijloc într-un unghi obtuz, deci pe aici încă nu începuse o sistematizare, care ar fi avut ca rezultat o linie dreaptă. Nu este cunoscut numele arhitectului care a imaginat planul inițial al casei. Stilul este neoclasic, destul de simplu, dar elegant, pus în contextul urban. Intrarea principală de pe latura scurtă se află pe strada V.V. Delamarina și este marcată de două coloane elegante, necanelate, din piatră roșiatică. Coloanele nu se sprijină pe sol, ci sunt înălțate pe câte un postament tot din piatră. În partea superioară se termină cu câte un capitel frumos dăltuit, de inspirație ionică. Sigur că acum se află în stare evidentă de degradare, având serioase crăpături și chiar bucăți lipsă. Deasupra intrării monumentale se află singurul balcon al clădirii, cu o balustradă metalică având o rezolvare geometrică simplă, destul de degradată, și ea, de timp. Elementele de decor abia se mai disting sub straturile successive de vopsea de sub care se ițește rugina.

Dar adevăratele elemente de forță, care dau numele clădirii, sunt cele câteva coloane de pe fațadă, vag sugerate și nu foarte bine marcate în relief, elongate pe două niveluri. Acestea se termină, în partea de sus, în loc de capiteluri, cu sugerări de figuri umane. Sunt cunoscuții atlanți ce definesc stilul neoclasic. Pentru cei ce nu sunt familiarizați cu aceste pseudo-statui, e bine de știut că atlanții nu au nimic cu Atlanticul sau cu Atlantida, ci ei sunt reprezentarea în piatră a bietului Atlas mitologic, cel ce sprijină cu spatele său greutatea lumii. 

Tot un element inedit sunt și cei doi stâlpi ce străjuiesc poarta. Era o practică a acelor ani ca, de o parte și alta a unei intrări mai mari, să fie montați stâlpi de protecție. Aceștia aveau rolul de a proteja zidul și poarta, când erau lovite de osiile căruțelor și ale caleștilor. De obicei, erau dăltuiți din piatră masivă, dar, mai târziu, au fost confecționați din fier masiv. Și aici constructorul a ales o variantă deosebită. Se văd două tunuri turcești de mare calibru, care sunt îngropate, mai mult de două treimi, la marginea porții. Acesta era un mod de a spune tuturor că a apus puterea otomană. Vechile tunuri erau numai bune ca stâlpi. După cucerirea habsburgică au fost păstrate o bună parte din tunurile capturate, foarte performante în epocă. Se cunoaște supremația artileriei turcești în secolele XVI și XVII. Tunurile au fost folosite în continuare și de învingători. Din cele 260 de asemenea piese de artilerie ale cetăţii, doar 120 aveau pe ele pajura austriacă, restul provenind din arsenalul otoman. Cu timpul, acestea au fost scoase din uz şi folosite, după moda vremii, ca „martori” la casele mari. Tot sub vechea poartă s-a păstrat, până pe la finalul anilor 1990, vechiul paviment din butuci de lemn, care, de-a lungul secolelor, a prins o patină superbăLemnele arătau ca fiind atât de lustruite, de parcă erau pietrificate. Din păcate, o minte isteață a crezut că poate să le arunce la gunoi; stejarul lor, fiind considerat desuet, a fost înlocuit cu banalul beton al zilelor noastre.

Casa este moștenită de Sida (Persida) Macri, fiica lui Thomas Macry. Această doamnă se mărită cu un anume personaj, probabil de etnie sârbă, Stoika (Stoicovici/Stojkovic) sau, poate, macedo-română, având numele sârbizat. 

Sub poartă se află o placă de marmură roșiatică ce amintește, în limba sârbă, de Persida Macri-Stoicovici. A fost fixată pe zid în anul 1886.

Casa avea circa 40 de odăi, destul de încăpătoare, după moda vremii, și era destinată chiriașilor de ocazie. 

Persida Stoikovici avea să doneze casa comunităţii sârbe din Timişoara, imobilul intrând  în proprietatea Episcopiei sârbe. În iunie 1849, prin testamentul întocmit de Persida Stoijkovici, născută Makri, s-a dispus ca, după decesul ei, dar şi după ce vor deceda cumnata şi alte câteva rude apropiate, să se înfiinţeze o fundaţie care să poarte numele „Makry Stojkovici”. Menirea fundației era ajutorarea Bisericii Ortodoxe Sârbe din Timişoara. Mai exact, sprijinirea bisericii în domeniul asistenţei sociale. A fost dorința proprietarei înființarea unei organizații filatropice, sub administrarea bisericii sârbe, care să-i poarte numele. În anul 1860, în decembrie, s-a înfiinţat Fundaţia „Makry Stojkovici”, care avea menirea de a ajuta persoanele nevoiaşe, dar şi tinerii sârbi, care, astfel, au primit burse de studii.

Biserica administra banii din chirii și, după plata dărilor și a altor cheltuieli conexe, restul era folosit în scopuri caritabile.

Pe la începutul secolului XX se simțea nevoia unei primeniri a vechii clădiri. Aceasta a primit atenție din partea marelui arhitect Baumhorn Lipot, care a realizat monumente remarcabile în oraș. Arhitecul, cunoscut ca tatăl sinagogilor, s-a aplecat cu migală și măiestrie asupra edificiilor civile. Se pare că renumiții atlanți au ieșit din creionul lui Baumhorn.

Începând din 1912, aici funcţionează și Casa Orăşenească de Economii din Timişoara. După trecerea Banatului în administrarea statului român, funcționarea fundației a continuat nestingherită. Nici după Al Doilea Război Mondial nu au survenit mari modificări în statut, cu toate că deceniul șase a consemnat destul de evidente fricțiuni politice între regimul Dej și cel al statului iugoslav condus de Tito. Totul a fost bine până după jumătatea deceniului șapte. Din 1968, din cauza lipsei de mijloace financiare pentru întreţinere, clădirea a trecut în proprietatea statului român. De fapt, a fost o naționalizare sau , mai bine zis, am avut de-a face cu o confiscare mascată.

În acelaşi an, o aripă interioară a Casei cu Atlanţi s-a prăbuşit — eveniment comentat asiduu de populație. Se făceau supozițiidar totul a rămasla acest nivel. Distrugerea a fost pusă pe seama cutremurului din acel an. Imediat după aceea au început lucrări de consolidare la subsol, coordonate de un trust de construcţii care era locatar în clădire.

Pe colțul care acum este ocupat de librăria „Cartea de Nisip” a funcționat, de-a lungul vremii, cu mare suces un local de alimentație publică. Era numit în bășcălie „La Cocoșul de Tablă”, după reclama de tinichea de pe fațadă. Numele oficial era „Doi Cocoși” sau cevaasemănător . Geamurile exterioare lipseau, și sub arcade era o terasă de unde însă nu lipsea berea bună. Uneori, după cum cereau regulile comerțului socialist, care nu avea nimic în comun cu comerțul adevărat, trebuia obligatoriu să consumi celebrele rondele vietnameze, făcute din ceva ce aducea foarte vag cu racii prăjiți. Se numeau creveți, dar nu aveau de-a face cu fructele de mare. Înăuntru se împingea tava, ca la un local de lux!

Dacă cineva crede că avatarurile casei negustorului Macri se opresc aici, nu are motive  de siguranță. E doar o opinie neîntemeiată. Pentru casa care acum este evaluată la circa zece milioane de euro se dau mari bătălii. Au fost multe luări de proprietate, vânzări, naționalizări, procese. Șirul lor se întinde pe mai bine de două decenii. De fapt, se pare că această casă deține recordul absolut în privința celui mai lung proces postrevoluționar. 

Dar cea mai importantă parte a acestor întâmplări vor fi aduse în fața publicului în alte episoade ale poveștii despre Timișoara de ieri și de azi.

LĂSAȚI UN MESAJ