Este de-a dreptul scandaloasă — întâi de toate prin vulgaritatea ei — decizia Guvernului Bolojan de a majora consistent TVA-ul la vânzarea de carte și de a menaja din punct de vedere fiscal marele capital și, în mod special, industria jocurilor de noroc. O serie întreagă de intelectuali mai mult sau mai puțin spilcuiți — care, cu câteva săptămâni în urmă, ne implorau să-l votăm pe Nicușor Dan ca nu cumva să cădem în ghearele mai știu eu cui — s-au arătat foarte scandalizați de preferința manifestată de noul Guvern față de cărțile de joc, în detrimentul celor de prin librării și anticariate. M-a pufnit râsul. Oare tuturor acestor titrați, iubitori de literatură, de filosofie, de istorie sau de artă, nu le-a trecut prin cap cam de ce anume este în stare acest Ilie Bolojan? Își imaginau ei oare că acest domn chiar a parcurs niște cărți care să-i confere înțelegerea adecvată a fenomenelor sociale, economice și juridice cu care se confruntă zi de zi în calitatea sa de premier al României? Prin urmare, s-au putut ei gândi că dl Bolojan a fost vreodată un mare cititor? Să fim serioși! Sunt convins că actualul șef al Cabinetului din Palatul Victoria nu a citit prea mult pe parcursul vieții sale. Este suficient să-i urmărești frazele — din interviuri sau din declarații — și nu mai ai nevoie de alte evidențe. Sărăcimea lexicului și jargonul euro-atlantist, acompaniat de câteva vocabule cu ajutorul căror dl Bolojan vrea ne să convingă cât de gravă este situația financiar-bugetară a României sunt singurele lucruri ce pot fi foarte ușor observate la actualul nostru prim-ministru. Și ele spun multe despre profilul său intelectual. Având o atitudine ce combină fizionomia unui contabil de dinainte de 1989 cu cea a unui manager de corporație publică, răsfățat de indemnizații, sporuri și alte beneficii, dl Bolojan nu are alt rol decât acela să ne spună că este absolută nevoie să facem foamea — măcar un an-doi — pentru ca, mai apoi, să ne bucurăm de avantajele unei economii însănătoșite. Ce fraieri putem fi! Practic, dl Bolojan ne transmite aceeași idee pe care Silviu Brucan — un alt personaj de tristă și trivială amintire — ne-o spunea prin anii ’90 ai secolului trecut: trebuie să ne fie rău pentru a spera că, în viitor, ne va fi bine. A dracului consecvență ideologică! De aproape 30 de ani, în țara asta condusă de nepricepuți, numai sacrificiul e sigur, izbăvirea este și rămâne o speranță, o amărâtă de posibilitate.
Dar nu lipsa lecturilor este ceea ce îi reproșez eu dlui Bolojan. De altfel, nu cunosc prea mulți politicieni care, astăzi, să se bucure de notorietate și pe care cartea să-i fi dat afară din casă. Dl Bolojan este ca majoritatea celor care populează Parlamentul României și nu știu exact de ce anume sunt acolo, nu prea au habar ce ar trebui să facă, dar înțeleg că le-a pus Dumnezeu mâna-n cap. În fond și la urma urmei, ei sunt demnitari ai statului român. Și asta ar trebui să le fie de-ajuns pentru a pretinde că ne sunt superiori nouă, cetățenilor fără demnități. Numărul și calitatea cărților citite sunt împrejurări irelevante pentru spectaculoasa lor carieră. Din păcate pentru noi, marea distanță la care dl Bolojan s-a poziționat față de orice fel de cărți nu-l împinge pe acesta doar la a pune nesocotite biruri pe negoțul livresc. Situația e cu mult mai gravă. Lipsa instrucției prin lectura consistentă și de bună calitate îl împiedică pe dl Bolojan să imagineze orice program economic coerent, care să însoțească măsurile de amputare a veniturilor majorității românilor și de creștere amețitoare a impozitelor și a taxelor. Asta e, de fapt, principala problemă a dlui Bolojan. Poate oricine guverna luând măsuri desfigurative la adresa nivelului de trai al unei națiuni. Oare dl Bolojan o fi citit cartea lui Yanis Varoufakis, Tehno-feudalismul. Ce ucide capitalismul? Sincer, nu cred. Și mai cred că nici mulți dintre consilierii săi nu au făcut-o. Pentru că dacă dumnealui sau oamenii săi de încredere ar fi parcurs paginile acestei cărți, ar fi aflat că impozitele și taxele exagerate nu sunt altceva decât o formă indirectă de naționalizare, de sufocare a consumului și de privare a populației de cea mai mare parte din mijloacele ei de existență. O politică fiscală înrobitoare descurajează munca și spiritul antreprenorial, incită la evaziune, ucide economia capitalistă reală și creează condițiile instalării în viitor a unei forme mai mult sau mai puțin deghizate de socialism. Fostul ministru de finanțe al Republicii Elene, care, cu niște ani în urmă, a luptat din răsputeri pentru poporul său și pentru țara sa cu mai toți „greii Europei” a înțeles că nicio batjocură nu este mai mare decât aceea la adresa unei națiuni pusă în situația de a achita nota de plată aferentă măsurilor dezastroase pe care politicienii le-au luat la un moment dat. Mereu și mereu, ei greșesc și noi plătim. Dintotdeauna, ei decid și acționează prostește, iar noi trebuie să ne rupem buzunarele pentru a le răscumpăra ignoranța. Pot înțelege că trăim într-o epocă a sfârșiturilor. Cu mult timp în urmă, Daniel Bell anunța profetic sfârșitul ideologiei; de curând, Tom Nichols teoretiza pe marginea sfârșitului competenței. Pe ce naiba să se mai bazeze actul politic sau, așa cum le place progresiștilor de astăzi să spună, orice ansamblu de politici publice, atâta timp cât, din păcate, am renunțat atât la ideologiile (politice) autentice, cât și la competențele (tehnice) veritabile? Ideile — fie ele politice sau științifice — se găsesc doar în cărțile bune. Acelea care se citesc, și nu care se joacă! Din păcate, în România, cărțile de citit urmează să devină un produs de lux. Așa că merităm din plin ca, în viețile noastre, locul acestor cărți să fie luat de biruri, de cât mai multe și mai ridicate biruri.
