Când vor avea șansa și copiii Timișoarei să învețe altfel, la scoală! Video

729

Educaţia în România lasă mult de dorit. Din lipsa educației părinţilor, a profesorilor și, mai ales, a guvernanților. Dar cum în coada clasamentului suntem în multe domenii, puteam lua ca exemplu tări situate printre primele în top. Una dintre acestea este Finlanda, ţară care poate servi drept exemplu, în privința sistemului de învățământ, nu numai României, nu numai unor state din Europa, ci și lumii întregi.

În timp ce dascălii din Finlanda caută să ofere elevilor cât mai multă… copilărie, vârstă cu care aceștia nu se mai întâlnesc niciodată, ai noştri nu ştiu cum să le distrugă copilăria, încărcându-le programul cu lucruri inutile.

De aceea am încercat să cunosc părerea unor directori de şcoală, care, la rândul lor, sunt şi profesori, unii dintre ei trecând prin toate filierele: de la învăţător, la inspector general. Așa am aflat că s-ar dori o școală ceva mai apropiată vârstei elevilor, însă fără a se reduce programa şcolară. Am cerut părerea unor directori de la cele mai bune şcoli timişorene: Colegiul Naţional Bănăţean şi Colegiul Pedagogic „Carmen Silva”.

 „Finlanda este o altă ţară, o altă societate, vorbim şi despre un alt tip de finanţare a sistemului public de învăţământ, iar una dintre criticile sistemului nostru de învăţământ îl reprezintă faptul că acesta este foarte aglomerat. (…) Învăţământul românesc a rămas, din păcate, în continuare un învăţământ tradiţionalist, în care modificările au apărut destul de greu, dar sper ca în viitor să ne apropiem şi noi de acest model european, în care materiile din trunchiul comun să nu reprezinte mai mult de 60% pentru elev, restul rămând la decizia şcolii. În unele locuri este nevoie şi de creşterea capacităţii şcolilor, pentru o ofertă extrem de puternică şi de bine ancorată în activităţile sociale. Din cauza sistemului ultracentralizat în care ne aflăm, de multe ori şcolile din România au o slabă capacitate de a oferi o curriculă pe placul elevilor sau/şi al angajatorilor — şi, de ce nu?, a societăţii în care trăim. Eu cred că în primul rând şcolile trebuie pregătite pentru un astfel de demers”, ne-a spus directorul Colegiului Național Bănăţean din Timişoara, profesorul Silviu Ionescu.

De mai mult timp, Ministerul Educaţiei încearcă să schimbe sistemul de învăţământ într-unul mai apropiat elevului, însă, de la o reformă la alta, programa școlară devine parcă și mai stufoasă. În sistemul nostru, supraaglomerat, ar trebui să existe un respiro în care elevul să aibă timp pentru orele de educație-fizică, pentru cele de creaţie, care, la noi, reprezintă un mare minus.

Stăm de vorbă cu un fost învăţător, profesor, inspector şcolar, actualmente directorul Colegiului „Carmen Silva”, prof. Cornel Petroman.

 „Învăţământul actual nu e foarte deosebit faţă de cel de altădată, diferă doar prin faptul că sunt mult mai multe lucruri de învăţat în şcoală, astfel încât copilul nu mai are timp liber să facă și ceea ce-i place. În liceul nostru există profilul educator-învăţător, profilul teologic şi profilul real şi uman, cu specializările respective. Numărul materiilor din cataloge este foarte mare, cele mai multe au o oră pe săptămână, ceea ce eu cred că e ineficient, din punctul de vedere al timpului alocat fiecărei materii”.

Se pare că profesorii noştri sunt departe de a-şi dori să aibă un învăţământ performant şi eficient ca în Finlanda, ţinând cu dinţii de programe şcolare aglomerate și nedorind să se renunţe la nicio materie.

Finlanda, exemplu de educaţie în lume, este țara de unde vin „geniile care au spart codul educaţiei”, fiindcă libertatea copilului a fost considerată primordială.

Dar să vedem şi părerea unor părinţi. Îl am lângă mine pe Cătălin Regea, care are un băiat în clasa a XI-a: „Aş vrea să pornesc puţin din urmă, de când eram eu elev, şi îmi dau seama că foarte multe din materiile pe care le-am învăţat nu le-am putut aplica în viaţa de adult. (…) Aş face o comparaţie cu o viaţă de adult în care ești angajat 8 ore la serviciu, fiind de notorietate faptul că şi studiile o spun că 6 ore sunt de eficienţă maximă. Copilul meu este în clasa a XI-a şi are o medie de 6 ore/zi, poate într-o singură zi de 5 ore. Trebuie să mai înveţe și acasă, două ore, două ore şi jumătate, şi, din păcate, trebuie să mai meargă şi la ore suplimentare, care şi acelea sunt două, iar dacă adunăm toate aceste ore, ajungem la 10–11 ore pe zi în care un copil este obligat de sistem să se pregătească, rămânându-i puţin timp pentru mişcare sau pentru calculator — fiindcă un copil trebuie să se educe şi prin jocul pe calculator. Mi se pare că programul lui este foarte, foarte aglomerat”.

Oare toate materiile pe care le face un elev au o necesitate reală, sau sunt făcute pentru că se află în programa şcolară, iar copilul are nevoie de cultură generală? Sunt materii care nu îi folosesc deloc în viaţa, dar de ce să nu stresăm copilul? De ce să nu ajungem cu el la psiholog?

La început, Finlanda se afla în coada clasamentului în ceea ce privește sistemul de învățământ, dar la ei au existat oameni cu iniţiativă. Şi totul a pornit de la un ministru al educaţiei competent, un ministru care a ştiut ce trebuie făcut pentru ca elevii din şcolile finlandeze să ajung primii în top. Cine este acest ministru? Numele lui, al ei, de fapt, este Krista Kiuru.

Cum s-a întâmplat? În primul rând, au fost reduse orele de curs, au fost reduse temele pentru acasă şi, în cele din urmă, unele dintre ele au fost anulate pentru ca elevii să aibă timp să se bucure de viaţă. Unora dintre copii temele de casă le iau cel mult 15 minute.

Profesorii finlandezi consideră conceptul de temă pentru acasă învechit, acestea neavându-și, în concepția lor, rostul. De ce? Fiindcă, dacă nu există aceste teme pentru acasă, copiii pot face alte lucruri, mult mai folositoare: pot sta mai mult cu familia, cu prietenii, pot face sport, pot să citească, să facă muzică. Iar cei mici au mai mult timp pentru joacă: se pot căţăra în copaci, de pildă, unde vor găsi insecte, iar a doua zi, la şcoală, pot veni să spună ce au descoperit, acest lucru deschizând o temă de discuție interesantă pentru ei.

Clasele I–IV fac câte 3, maximum 4 ore pe zi, adică 20 ore pe săptămână, în care sunt incluse şi orele prânzului. Creierul are nevoie de relaxare, învăţatul e o muncă, iar dacă munceşti prea mult, creierul obosește și nu mai asimilează nimic.

O altă părere este a unui politician, fost viceprimar, apoi consilier local, un părinte aflat la polul opus, adică în… primele clase, Adrian Orza. „Învăţământul românesc e în strânsă legătură cu sistemul politic de la noi, şi de aici o serie de influenţe pe care acesta le are în educaţie. Desele schimbări de miniştri, desele schimbări de strategie nu au reuşit să asigure o anumită conduită şi un anumit plan pe care să-l urmeze cei care s-au succedat la conducerea ministerelor şi, în general, să le ofere părinţilor, elevilor un drum prestabilit, pe care aceştia să-l urmeze. De aici şi anumite sincope, pe lângă anumite avantaje pe care învăţământul românesc le are. Cei care sunt părinţi cred că realizează că şcoala românească încearcă să transforme elevii în genii, de aici şi un bagaj imens de informaţii pe care copiii le prelucrează, nu întotdeauna cu un rezultat final bun. Sigur că există şi copii buni, şi copii mai puţin buni, dar, din punctul meu de vedere, este o presiune prea mare la care sunt supuși copiii din acest punct de vedere”.

Elevii din Finlanda au cele mai puţine zile de şcoală și cel mai scurt an şcolar din toată lumea occidentală. Cei mai mulți ştiu 2–3 limbi străine, testele standardizate fiind aproape inexistente.

Peste tot în lume — nu numai în SUA — nu ar trebui să existe teste standardizate, teste naţionale, care ar trebui eliminate în cel mai scurt timp. Asemenea examene conduc la absențe, la statistici adesea nefavorabile școlilor, la dispariţia sau privatizarea instituțiilor cu rezultate slabe.

De fapt, în şcoală trebuie să-ţi găseşti fericirea, să-ţi găseşti un mod de a învăţa, unul care să te împlinească. La noi au dispărut, din testele standardizate, muzica, arta, educaţia civică sau poezia, materii care nu ne ajută să obținem un job. Or, tocmai studiind aceste materiile, copii îşi folosesc creierul practic, în desen, în muzică, în sport.

În Finlanda nu există diferențe între şcoli, toate sunt egale, sunt la fel. Sunt puţine şcolile private, pentru a nu se percepe taxă de la elevi, iar școlile, nefiind diferențiate pe diverse criterii, nu există nici diferențe între copilul sărac şi cel bogat — ei sunt prieteni, iar prietenia rămâne de multe ori și când aceștia devin adulți.

Inclusiv când se proiectează locurile de joacă, arhitecţii se consultă mai întâi cu copiii. Astfel, elevii din şcolile finlandeze se simt liberi la şcoală, putând să părăsească oricând orele fără a cere voie să meargă la… toaletă. Sunt încurajați să-și construiască singuri viitorul, fără ca părinţii să intervină în deciziile lor. Sunt învăţaţi să gândească singuri, să ia decizii singuri şi să fie critici față de materiile ce li se predau. Școala este preocupată de fericirea lor, învăţându-i să se respecte pe sine și unii pe alții. Iar pentru ca aceşti copii să fie fericiţi, ei trebuie să aibă timp, să fie liberi.

Dar, oare, copiii din alte ţări cum sunt? Luăm la întâmplare o țară — Slovenia —, unde cursurile facultăţilor sunt gratuite. În Slovenia majioritatea studenților frecventează universităţile fără nicio taxă. Mulţi vin din SUA și încearcă să-și termine aici studiile începute acasă, în America, unde, din cauza taxelor, nu îşi pot permite acest lucru. Sunt studenţi ce învaţă în Slovenia şi care datorează statului american mii de dolari, sau care spun că, indiferent dacă universitatea americană era sau nu de stat, nu-şi permiteau continuarea cursurilor din cauza taxelor foarte mari.

La Universitatea din Ljubljana, aproape 100 de cursuri sunt predate în limba engleză. Guvernul din Slovenia a încercat să introducă taxe, însă studenţii s-au revoltat — au avut loc mitinguri și manifestații de protest. Guvernul a căzut din această cauză și s-a ajuns la alegeri anticipate.

Existența cât mai multor universităţi gratuite nu-i transformă pe tineri în datornici pe viață băncilor și le oferă șansa de a avea o pregătire cu care să-și găsească un loc potrivit în societate.

Și în România tinerii ar trebui să fie ascultaţi, să se dialogheze cu ei, să aibă un cuvânt de spus, dreptul de a decide.

La noi, în schimb, se fac ore neinteresate pentru elevi, care, până la urmă, aleg să stea în curtea şcolii, la terase, prin baruri, în loc să-şi piardă timpul în clasă. Mulţi profesori nu-şi dau niciun interes ca elevul să fie captivat de materia pe care o predau, așa că se ajunge la ore suplimentare de pregătire. Şi asta din cauza unor programe care distrug libertatea de gândire și acțiune a copilului… La şedinţele cu părinţii sau în orele de dirigenţie nu există un dialog real părinte-diriginte-copil, părinţii luând decizii în locul copilului, ceea ce îl face pe acesta să se simtă extrem de frustrat.

În încheiere, o întâmplare reală. Un cuplu, soţ şi soţie, din Timişoara, a plecat în Statele Unite ale Americii. Acolo a avut doi copii, care au absolvit în SUA clasele primare. Părinţii n-au reuşit să se acomodeze cu viața de dincolo de Atlantic şi s-au întors în România. Aici, copii au urmat în continuare şcoala — alt sistem şi alte cerinţe, mult mai grele. Copiii nu au reuşit, de data asta, ei să se acomodeze, din cauza unui program mult mai încărcat şi mult mai rigid, ceea ce i-a determinat pe părinții lor să-i ducă la psiholog. Fiindcă spre asta ne întreaptă copiii sistemul nostru de învățământ.

Mihaela Păunescu

LĂSAȚI UN MESAJ