„Când vârsta nu mai începe cu cifra 2, începi să surâzi din ce în ce mai puţin” – Interviu cu scriitoarea Angela Nache-Mamier

779

Angela Nache Mamier s-a născut la Braşov, în 1949. Trăieşte în Franţa din 1986. A absolvit Liceul nr. 4 din Braşov şi Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filologie (secţia română-franceză). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov. A debutat literar în revista „Luceafărul”, în 1977. Este autoarea a opt volume de versuri. Poezia sa a apărut în numeroase publicaţii şi antologii din România şi străinătate.

Robert Şerban: Ați fost premianta unui liceu cu profil real din Brașov, erați foarte bună la mate-fizică. Cum de nu ați făcut inginerie sau o specializare din domeniul tehnicii și ați mers la Filologie?

Angela Nache-Mamier: Prin 1963, erau doar două secții la liceul de cultură generală: realul şi umanul (sic!). De obicei, elevii mai slabi alegeau, din comoditate, umanul, era chiar jenant să afirmi că ești la „uman”…  Am avut norocul să frecventez unul dintre cele mai bune licee (primul cosmonaut român a fost elev al aceluiași liceu, al acelorași profesori emeriţi, mulți foarte tineri). Profesorul meu de limba română, Petru Homoceanul, era un bun poet și un dascăl intransigent, dirija un cenaclu, scotea o revistă a liceenilor, unde am debutat, de altfel, cu o poezie bacoviană, cu titlul „Cum plouă”… După facultate, am regăsit profesorul meu de literatură ca membru și coleg de cenaclu al cadrelor didactice, la fel de intransigent, dar obiectiv. Rivalizam un pic! Cu matematica m-am „descurcat”, căci eram îndrăgostite toate de tânărul nostru profesor de matematică, abia numit la catedră… Aș fi murit de jenă să ies la tablă și să nu fiu în stare să rezolv problemele propuse. La Brașov erau preferate facultăți tehnice. Când le-am spus părinților că doresc să dau concurs de admitere la Filologie, la București, tatăl meu, maistru mecanic-auto, mi-a spus cu un aer sceptic: încearcă, dar numai o singură dată, apoi Politehnica te așteaptă, aici, la Brașov, fata mea…

R.Ş.: Mi-ați vorbit cu admirație, la un moment dat, despre profesorii dumneavoastră din facultate. Ce însemna, atunci, un profesor bun? Vă întreb și fiindcă azi, în România, mai toți dăm vina, pentru starea deplorabilă în care arată țara, pe învățământ. Implicit, pe profesori…

A.N.M.: Facultatea de Litere a Universității din București seamănă destul de puțin cu cea de azi (între 1967 și 1973, am aparținut ultimei generații cu cinci ani de studii). Pe vremea aceea existau trei specializări, mulți dintre noi au absolvit cu trei specialități: româna, engleza și franceza. Se predau limbile străine frenetic, în grupuri restrânse, de la creșe până la liceu, dar experiența atât de revoluționară s-a dovedit, probabil, prea costisitoare și nu a durat prea mult. Admiterea la studii universitare era cu examen scris și oral și aveam voie să ne înscriem la o singură facultate. Am participat asiduu la Cenaclul „Junimea”, dirijat de Ovid. S. Crohmălniceanu, unde îi ascultam uluită pe Nichita Stănescu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu… Colegii mei de facultate remarcabili, precum Ioan Petru Culianu, Nicolae Mecu, Marius Tupan, Ioana Diaconescu, Paul Agarici, Dumitru Radu Popa, Şerban Anghelescu etc. Profesori celebri, precum doamna Bușulenga, Matilda Caragiu, Eugen Simion, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alexandru Piru, Sorin Alexandrescu, Solomon Marcus, Angela Ion, Irina Mavrodin etc. Erau zilnic cu noi, cu coatele tocite pe mesele impozantei biblioteci universitare. Programele deveniseră entuziasmante, erau studiați autorii până nu demult interziși, descopeream noul roman francez, teatrul absurd, suprarealismul, transa dicteului automat, literatura sud-americană și, mai ales, americană, gramatica structurală, care m-a lăsat rece… Doamna Bușulenga, sobră, erudită, inaccesibilă. Domnul Piru, galant, parfumat, dichisit. Domnul Manolescu, tânăr, pirpiriu, subțirel foc, dar examenul său era de temut… Mircea Martin şi cursul său de Teorie Literară, urmat de un examen cumplit de sever… O perioadă destinsă, la începutul dictaturii, un Ceauşescu destul de conciliant: se juca teatru, se pleca în străinătate relativ ușor, se facilitau schimburile între facultăți din Europa. La noi, tinerii au creat un teatru revoluționar intitulat „Podul”, au fost invitați la un festival din Franța. În acest teatru s-a remarcat fosta mea colegă de facultate, devenită azi marea actriță Olga Delia Mateescu.

R.Ş.: Ați activat într-un oraș care, în 1987 (anul când ați părăsit România), s-a revoltat împotriva lui Ceaușescu: Brașov. Ați fost, din punct de vedere cultural, alături de scriitori importanți, între care i-aș numi pe Gheorghe Crăciun, Al. Mușina, Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Petru M. Haș, iar mai apoi de tinerii Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea. Ce implica, în anii 70–80, solidaritatea culturală?

A.N.M.: Cam prin 1985 a fost creat Cenaclul 19, pe care îl conduceam à tour de rôle… Liceeni la acea epocă, tinerii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, care au beneficiat de încurajările şi sfaturile noastre preţioase (literatura americană, engleză şi nu numai erau la loc de cinste).

Simt că este momentul de a dovedi prin citate din interviuri (aleg spusele colegiale a doi oameni care nu au avut memoria scurtă în ceea ce mă priveşte: Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu). În revista „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 1–2/13 ianuarie 2010, găsim în interviul „Un cenaclu foarte bun face cel puţin tot atât cât o şcoală foarte bună”, cu regretatul Andrei Bodiu. Extras: „Cât de norocos aţi fost? Au apărut de timpuriu acele persoane care v-au influenţat în vreun fel traseul literar de mai târziu?” Andrei Bodiu: „Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos. În adolescenţă am citit «cu grupul», vorba Simonei, la Cenaclul de Luni şi l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ceea ce, pentru mine, a însemnat foarte mult”.

Pe de altă parte, în revista „Contrafort”: 1(99), ianuarie. La rubrica „Interviul revistei” găsim — Caius Dobrescu: „Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo”. „M.V.: Cum i-aţi întâlnit pe ceilalţi trei colegi din «Pauză de respiraţie»? Vorbiţi-mi despre Cercul Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru membrii grupului? C.D.: Toate aceste întrebări, dle Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul Literar 19, unde, până la urmă, s-a format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural oficial al oraşului, şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu, alternativ la ceea ce se făcea pe «aleea principală» a culturii locale (…). Aceşti oameni erau victimele avortăţii iniţiativelor liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază. (…) Această catastrofă socială, datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita acceptabilităţii şi la marginea «legalităţii socialiste», pentru a putea rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc Literar 19, găzduit de casa de cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atât un loc de întâlnire şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cât şi un loc în care se aşteptau să întâlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor «cripto-liberal»”.

Facultatea de Litere ne-a dat gustul rebeliunii, era imposibil să ne curbăm spinarea. Iată nota Securitatii în ceea ce ne privește: „Nici la Steagul Roșu, nici la Tractorul, unde am fost invitat mai des, nu am observat vreo tendință de inventivitate antistatală, de minimalizare a realizărilor materiale în Epoca Ceaușescu, fapt ridiculizat, ba chiar interzis în Cenaclul celor nouă de la Casa Municipală de Cultură, condus de fosta profesoară de franceză ANGELA NACHE, unde A.M., după o lectură patriotică a unui tânăr, s-a urcat pe scenă și a ținut să sublinieze: Cenaclul celor nouă nu e o tribună patriotardă. Aici nu se va pronunța nici cuvântul Patrie, nici nume proprii, fie chiar cel de Eminescu, Ceaușescu și alți escu. Noi facem artă, nu politică. Vrem să-i redăm poeziei libertatea care i-a fost furată! Această perorație nu a avut loc între cei nouă, ci în public, și nu oriunde, ci pe scena Casei de cultură! Urmărind producțiile acestor reformatori, vom observa că sunt total absenți din presa noastră propagandistică, necesară, dacă nu chiar mai necesară ca cea așa-zis artistică. Ceea ce este mai incredibil este propaganda care se face în jurul acestui MUȘINA, în ASTRA, în special, consemnându-se că poemele sale antipoetice au fost premiate de nu știu ce juriu de declasați ca și el. Se pare că tocmai această atitudine ostilă literaturii realiste, pe care o solicită președintele țării, este încurajată de mafia care sapă la temelia limbii române. Astfel, nici Mușina, nici Angela Nache, incapabilă să susțină trei ani la rând examenul de definitivat ca profesoară, a fost exclusă din învățământ, dar continuă să ne învețe cum să scriem românește, promovată și susținută de Daniel Drăgan…”.*

*Notă a Serviciului Special „S” nr. 110/MA/6.06.1985 — informator „BRAȘOVEANU S”(din O istorie a Cenaclului de Luni).

R.Ş.: N-ați fost membră a Partidului Comunist Român. Cum ați reușit să scăpați? Nu vi s-a propus?

A.N.M.: Nu aveam cum fi membră de partid, nici nu mi s-a propus, eram pe „lista neagră” şi eram alergică, oricum, la orice formă de stăpânire a sufletului şi gândurilor mele. Publicam poeme anti-regim de prin 1979 (cu mult înaintea Anei Blandiana) în „Vatra” ori în „Braşovul literar şi artistic”. Iată un exemplu: „Strada Cosmos” („Astra”, noiembrie, 1981), (Ed. Dacia, vol. Miraculum, 1982). „Toate drumurile sunt pe hartă-n echilibru convenţional/sâmbăta, duminica ori la salar/cartierul miroase a bere ori vodcă/în aromele florilor aspre/sădite de-un activ cetăţean voluntar pensionar,/ce contraste,/un adevăr relativ, dar trist ca acesta,/poate fi rama-n care/şi suflet, şi sânge pentru semeni tresar,/o femeie cu plase, cu umerii tari,/mărşăluind cu-atâta demnă răbdare/este nobil pretextul/unui posibil poem/viguros, energetic, chiar extraordinar,/doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe/de pe chipul de zahăr şi sare/ din zâmbetu-i rar”…

R.Ş.: Ați avut dosar făcut de Securitate? L-ați văzut? Ați descoperit printre turnători și apropiați, oameni de la care nu v-ați fi așteptat să vă trădeze?

A.N.M.: Am avut acest dosar din moment ce eram iniţiatorii unui cenaclu liber-gânditor, rebel şi mai ales de când, de prin 1984, am depus cererea de căsătorie cu un cetăţean  francez (cunoscut cu ocazia unor schimburi culturale epistolare între elevii noştri, de prin 1981). Am fost „pedepsită” să devin bibliotecară în propria-mi şcoală şi asistam la multe aberaţii: o tânără învăţătoare, excepţională, dată afară definitiv din învăţământ pentru că era „pocăită” (a devenit vânzătoare într-un aprozar, unde am revăzut-o lividă, depresivă definitiv)…

R.Ş.: Din 1987 locuiți în Franța. Cât de complicat a fost pentru poeta care erați și care sunteți să rămână fidelă limbii materne, într-o altă țară?

A.N.M.: La sosirea mea în Franţa (cu doi ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicaţi decât foarte rar), am ales o retragere discretă, am debutat integrarea mea, proces în curs, nicicând terminat, dar mai degrabă reuşit, din fericire…
Trebuia să văd clar, căci fără o viziune clară şi fără sinceritate nu putem fi mesageri valabili ai poeziei. Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două ţări (cea originară şi cea de adopţie); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă. Ele, care au contribuit atât de minunat la naşterea şi renaşterea mea. Aproape două vieţi într-una! Toate acestea au cerut timp. Am înţeles că rămân un scriitor român, deşi scriu în ambele limbi. Eram norocoasă să aparţin celor două culturi bogate! Discursul meu devenea această sumă, sentimentală, sălbatică, primitivă, emoţionată de Lumea Nouă, fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Până la urmă, am putut observa că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas fidelă femelismului meu, încă şi mai sensibilă la suferinţele umane, la vieţile distruse, la injustiţii şi la lipsa de toleranţă. Şi de fiecare dată, pe acelaşi ton de emoţie reţinută, gravă, seacă, ce urmărea o forţă de impact, sub un unghi nou, într-un nucleu afectiv, învelit în imagini care „povestesc” şi care „sugerează”, care difuzează corespondenţe…
Aceleaşi teme majore, mitologii în filigran despre opresiunea seculară a femeilor, reformele superficiale şi lente pentru a le ameliora viaţa, mizeria materială, spirituală şi sexuală, respectul mamei, menajerei, cea care procreează (considerată în anumite colţuri ale planetei, ori în Franţa, ori în România, ca un instrument sexual la dispoziţia unui soţ, uneori a unui peşte — ceea ce este şi mai grav!). Astfel, poemele mele devin variantele revoltelor mele, aşteptărilor mele — indisciplinele mute care se eliberează prin scris. Sosirea în Franţa a precipitat şi mai şi trezirea conştiinţei mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiţie inferioară, exalt excepţionalul ei aport la frumuseţea lumii, nu pot rămâne indiferentă, căci ea este Viaţa. Visez, şi resimt instinctiv, că poate o Femeie va găsi soluţia de urgenţă pe pragul acestei planete albastre atât de fragile… Femelismul, o dispoziţie livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existenţă împărţită între o dictatură şi o democraţie — o dorinţă de viaţă intensă, care, după un asemenea accident biographic (dictatura), apără cu toate forţele de care dispune valorile universale ale umanităţii atât de stranii, de diferite, dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc şi asum căutarea unei originalităţi cu „orice chip” şi foarte bine dacă poate părea uneori „naturală”. O poezie care priveşte viaţa în ochi cu încântare, fără a fi nevoită să-şi plece privirile, pentru ca nimic din animamundi să nu îi scape! Am publicat câteva cărţi şi aici şi anim, în orăşelul meu, un cenaclu intitulat Musc’art, în care prezint operele unor artişti diverşi: poeţi, romancieri, sculptori, jurnalişti, pictori etc.

R.Ş.: Ce însemna scrisul literaturii pentru dumneavoastră când aveați 20 de ani și ce înseamnă acum?

A.N.M.: La 20 de ani nu numeri anii, la 60 numeri zilele. La 20 ne credem deştepţi, dar pe la 30 începem să ne îndoim de sine. La 20 de ani suntem însăşi frumuseţea, la 50 aceasta e doar o recompensă. Când vârsta nu mai începe cu cifra 2, începi să surâzi din ce în ce mai puţin, faci din ce în ce mai puţine nebunii. La 20 de ani credem că putem opri timpul în loc, îl risipim, dar nu rezist să nu îl citez totuşi pe Alexandre Dumas, care zicea: „Am 50 de ani, dar, credeţi-mă ori nu, la 20 de ani nu mai eram deja”. Eu zic că în inimă am încă 20 de ani. Nu mai ştiu cine zicea, pe drept cuvânt, că „inima nu are riduri”.

angelamamier2

2 COMENTARII

  1. MINUNAT INTERVIUL d-LUI rOBERT SERBAN CA TOATE INTERVIURILE dD- SALE. APARTE FIINDCA ESTE LUAT UNEI POETE DIN FRANTA, DAR DE ORIGINE ROMANA .

LĂSAȚI UN MESAJ