„Ca să vezi în beznă e nevoie de un singur chibrit” – Interviu cu scriitorul Andrei Ruse

196

Andrei Ruse (n. 1985) a debutat, în 2007, cu volumul de poezie Black Job (Vinea), iar în 2008 a publicat romanul Soni (Tritonic), ajuns, între timp, la a IV-a ediţie. A mai publicat romanele Dilăr pentru o zi (Tritonic), în 2011, şi, în 2014, Zaraza (Polirom). Este managerul site-ului cultural Hyperliteratura și al editurii cu același nume.

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Andrei Ruse: E o „nedumerire” aparent simplă, dar care naște niște monști precum utilitatea artei în general, fără de care se poate trăi bine-mersi. Dar ce viață ar mai fi aceea?, mă întreb. Pentru mine, arta, în general, este chiar Rostul în sine, și de multe ori o percep ca pe o adevărată religie, pentru că numai prin ea pot ajunge la spiritualitate. Deci de aceea, pentru că eu consider că împlinește mai mult decât orice altceva.

Pentru cine? Pentru ceilalți întotdeauna. Eu nu cred în manuscrisele ținute la sertar, dar văd mulți scriitori (și nu numai) făcând greșeala aceasta, scriind doar pentru ei. Eu, când lucrez la un proiect, îmi doresc să emoționez printr-o poveste. Printr-un personaj și conflictele prin care el trece ș.a.m.d. Fără reacția publicului, fără receptor adică, pentru mine scrisul nu ar avea niciun sens. Mă gândesc uneori că, printr-un roman, câțiva oameni (nu știu, zece, o sută, o mie sau mai mulți, dar poate chiar și unul) vor avea, după ce vor închide cartea, o trăire în plus și vor vedea lumea cu 0,0001% mai bună și e de-ajuns. E chiar enorm. Ca să vezi în beznă e nevoie de un singur chibrit.

Până când? Până la sfârșit, oricare ar fi acela.

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine, ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

A.R.: Fiecare artist e diferit, unii se găsesc într-o „formulă” și o rumegă continuu, până la epuizare aproape. Sunt scriitori care, de fapt, au scris aceeași carte la nesfârșit. Eu, unul, caut să mă reinventez cu fiecare poveste. Caut să fiu altcineva.

Am început cu poezie, „Black Job”, am trecut apoi de la un teen lit, „Soni”, la un roman underground despre droguri și diverse libertăți, „Dilăr pentru o zi”, și am ajuns la un roman istoric despre interbelic, „Zaraza”, ceea ce pot spune că a și șocat (dar în mod plăcut) o parte dintre cititorii mei. Îmi doresc să pot scrie orice, nu caut o direcție anume, iar când simt că am făcut o treabă bună pe o anumită zonă, atunci mă îndepărtez pe ea, pentru a căuta o altă provocare. Altfel, eu, unul, mă plictisesc și mi se pare că devin redundant. Acum, de exemplu, scriu la niște proze scurte, unde îmbin clasicul cu absurdul, iar în paralel, la un roman cyberpunk destul de violent. Nu știu care dintre proiecte va ieși primul, sau dacă va ieși, dar cred că va părea că sunt scrise de doi autori total diferiți.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba: artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

A.R.: Cu siguranță nu l-aș sfătui nimic, ci am sta de vorbă ore, zile, săptămâni, dacă este nevoie, despre ce simte pentru fiecare dintre „cariere”. Am pune pe foaie plusurile și minusurile, dar mai ales aș căuta să văd unde se simte împlinit. În niciuncaz nu i-aș spune ce aș alege eu, pentru că nu e viața mea, dar mi-aș dori, orice ar alege, să o facă cu pasiune și dăruire totală. Cred că asta contează, chiar dacă sună ca un clișeu pus de niște pipițe pe Facebook, alături de o poză motivațională.

Cred că cei mai mulți dintre prietenii mei mă sună când au o problemă sau o dilemă, tocmai pentru că nu dau sfaturi, ci încerc să fiu un bun psiholog și să-i pun pe ei în fața contextelor, nu pe mine. Nu am dat sfaturi niciodată și urăsc să mi se ceară, dar putem discuta oricând, oricât, despre orice, până vedem punctul fiecăruia de vedere, și mai ales nu trebuie să cădem de acord.

Ai mei tot timpul mi-au dat această libertate și am fost, pe rând, pasionat de fizică (eram sigur că voi fi fizician, la un moment dat), de biologie și anatomie, de istorie și științele umaniste apoi, ca să mă îndrăgostesc, într-un final, de muzică și pe urmă de literatură, de scris. La fel, aș căuta să-i las curiozitatea vie spre fiecare domeniu. Nu cred că un copil poate ști (alții nu descoperă nici după adolescență) unde e menirea lui, tot ce aș putea face ar fi să-l sprijin spre anumite drumuri și să fiu pregătit că ele se vor schimba des. Voi fi la fel de mândru dacă ar fi IT-ist, contabil, corporatist sau sculptor, dar să iubească ceea ce face, cu sinceritate față de el și ceilalți.

R.Ș.: Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

A.R.: Eu am cam dat realitatea pe vis. Visez mult. Visez că voi scrie romanul care va schimba lumea (altfel n-aș mai scrie), visez că voi face cea mai tare editură din țară (cred că aici încep să se îndeplinească anumite părți), visez nesfârșite călătorii în jurul lumii și, mai ales, visez o zi în care voi avea atâția bani cât să cumpăr echipa Rapid, să iau campionatul și un trofeu internațional. Asta e cea mai improbabilă dorință, dar o visez fără jenă.

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți? 

A.R.: Foarte rar, tot mai rar. Sunt neglijent, recunosc. Bine, nu la un mod extrem, să arăt lunatic și să nu știu ce iau pe mine, dar lucrurile astea mă interesează mai puțin. Îmi place și nu-mi place, depinde de moment. De cele mai multe ori sunt indiferent.

Dar mai mult îmi place să folosesc oglinda interioară și să îmi analizez faptele, le rumeg tot timpul, și încerc să-mi corectez greșelile și să mă schimb în permanență pentru a fi un om mai bun. Adică, mai răbdător, uneori, nu atât de vulcanic. Mai temperat în anumite momente. Mai iertător în altele. Mai deschis spre alte idei. Uneori stau zile întregi să mă întreb de ce am reacționat într-un anumit fel într-un anumit context și dacă mi-a folosit, sau a folosit măcar cuiva, indiferent dacă aveam sau nu dreptate. Ce-i aia dreptate și când e ea utilă? Asta e oglinda de care sunt atras mai mult.

Pentru că, altfel, îmi las mereu părul lung, pentru că mă plictisește să mă duc la frizer constant, am barbă din același motiv, pentru că bărbieritul zilnic m-ar stresa, iar hainele mele sunt o uniformă deja (cred că îmi iau haine o dată la doi-trei ani). Ar trebui însă să fiu mai atent cu trupul meu și îmi reproșez de multe ori excesele, cam asta fac eu în oglindă de cele mai multe ori.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

LĂSAȚI UN MESAJ