Bunul-simț nu e la îndemâna mucoșilor din Timișoara!

296

Ne naştem cu această „calitate”, strict umană, cuprinsă în titlu, sau nu? Vorbim, referitor la bunul-simţ, doar de o sintagmă decorativă sau însuşirea respectivă trebuie să fie o constantă a comportamentului nostru? Să răspundă, în primul rând, filosofii, psihologii, analiştii de fineţe la această întrebare. Pentru mine „bunul-simţ” seamănă cu un mare oraş, nu neapărat Capitală Europeană, ale cărui principale cartiere ar fi… Politeţea, organic asimilată, Cedarea în anumite dispute, Evitarea violenţei în ton şi comportament, Sinceritatea în relaţiile cu semenii, Acordarea ajutorului unde este nevoie de el şi, bineînţeles, Onestitatea, ca normă generală. 

Existând toate acestea în doze mai mari, mai mici, în alcătuirea sufletească a unui om, putem spune atunci că avem, în adevăratul sens al cuvântului, de a face cu un exemplar aparţinând celei mai evoluate categorii de fiinţe. În consolidarea, educarea bunului-simţ, un prim rol, esenţial, aş zice, îl au părinţii cu acei „şapte ani de-acasă”. Noţiune veche, perimată, spuneau la un moment dat pedagogii „progresişti”, dar s-a dovedit, mai apoi, că aceştia se aflau complet în rătăcire. Se ridică însă aici problema ca şi „părinţii” să aibă, la rândul lor, cei şapte ani de-acasă… Un al doilea educator al celor deficitari la capitolul „bun-simţ” e însăşi viaţa cu asperităţile ei. Primeşti, mai la cald, mai la rece, lecţii din partea societăţii ori de câte ori este nevoie. Dacă tu, ca individ, eşti incapabil să te schimbi şi rămâi pe mai departe cantonat în rudimentaritate, finalmente vei fi marginalizat, pus la colţ, acolo unde îţi este locul. 

S-ar putea pune întrebarea, cum stă societatea actuală românească la capitolul „bunsimţ”Răspunsul meu, sub semnătură, este: prost. Atât la bunul-simţ cu bătaie naţională, şi aici vorbim de nu puţini demnitari, cât şi la nivelul mărunt, al vieţii de zi cu zi. Să zăbovim puţin asupra acestuia din urmă… 

Am văzut şi văd, în repetate rânduri, cum în tramvaiele noastre, deficitare pe mai multe planuri, mucoşi de 16 ani stau netulburaţi pe scaune în timp ce oameni în vârstă, unii chiar foarte în vârstă, stau în picioare. Trece staţie după staţie şi „juniorilor” nu le puşcă prin freza abracadabrantă să cedeze locul cui ar trebui. Se uită pe geam, se joacă, aproape imbecil, cu telefoanele, fac orice, dar nu se ridică de pe loc. Situaţia, din păcate, o vede multă lume, dar, ce folos?!, nimeni nu intervine…

Tot o lipsă de bun-simţ, la ordinea zilei, sunt şi schimburile de cuvinte, unele de-a dreptul violent-jignitoare, între oameni pe care-i separă, în timp, trei-patru decenii. Bătrâni apostrofaţi, „puşi la punct” de către cei care le-ar putea fi nepoţi. Am asistat la astfel de situaţii, din păcate tot fără intervenţie, în pieţe, case de bilete, gări, urcări sau coborâri din tramvaie. Un climat de violenţă cu greu reţinută pluteşte aproape peste tot. Lipsa de bun-simţ  e lesne identificabilă şi prin blocuri. Vociferări, trântiri de uşi la 11 noaptea, depozitări de resturi menajere unde nu e cazul, dar, mai cu seamă, prelungile „reamenajări” de apartamente. Atunci îşi fac lucrarea diferiţi meseriaşi care bocănesc, uneori zile întregi, cei ce mânuiesc perforatoare de ziduri care produc colocatarilor un disconfort accentuat. Da, poţi să-ţi pui la punct un apartament, dar atunci trebuie să-ţi treacă prin cap să şi anunţi operaţiunea respectivă, să-i menţionezi durata, să mai adaugi şi nişte scuze pentru neplăcerile pe care le provoci. Nici vorbă, nici pomeneală de aşa ceva. 

Şi lista ar putea continua… Dar suntem „cetăţeni europeni”, de asta nu se îndoieşte nimeni…

LĂSAȚI UN MESAJ