Boii aveau zile libere în Siberia, deportaţii, nu!

870

Data de 16 ianuarie 1945. O zi neagră, fatidică. O zi în care visul frumos al adolescenţei unui copil de 17 ani s-a frânt, brutal, dramatic. Îşi aminteşte că la uşa casei părinteşti din Reşiţa au apărut soi soldaţi: unul român şi unul rus. “În zece minute strângeţi tot ce puteţi să luaţi, haine şi mâncare”, le-au spus cei în uniformă părinţilor. Fata de 17 ani, un copil încă, Margareta Szivacek, de etnie germană, privea cu ochii mari la soldaţii înarmaţi şi nu înţelegea mare lucru. Nu bănuia că este începutul celei mai mari cotituri ale vieţii ei. Doamna Szivacek are acum 89 de ani. Povestea sa poate oricând constitui un scenariu de film sau un excelent roman. Numai că, spre deosebire de ficţiune, femeia a trăit un coşmar real, timp cinci ani, din care cel mai tragic era cu siguranţă faptul că niciodată nu ştiai ce se va întâmpla cu tine. A muncit la silozuri agricole, a descărcat vagoane, a lucrat la cărămizi, la o fabrică de nichel, totul pe gratis. De fapt, nu. Pe o mână de arpacaş şi pe un rând da haine zdrenţuite. A stat în frig de minus 40 de grade, abia ieşită din baie, în timp ce noi tremurăm la minus 2 grade și spunem, valeu, ce iarnă grea! A rezistat, dar din grupa ei de 200 de persoane, au supravieţuit doar şase. Numai din Caraş-Severin au fost deportaţi aproximativ 10.000 de oameni, cu vârste între 17 şi 40 de ani. În judeţ mai sunt în viaţă cam 150 de deportaţi iar la Reşiţa aproximativ 65. Singura lor vină: erau etnici germani.

Paradoxal sau poate nu, Margareta Szivacek, fostă Bluchner, este o femeia admirabilă. Energică, dotată cu un oprimism incurabil şi molipsitor, este exemplul viu că ceea ce nu te omoară te întăreşte. Şi totuşi, rănile sufletului ei sunt aproape imposibil de vindecat. Chiar cicatrizate, rănile dor.

“Credeam că ne angajează undeva”

“Ştiu că mi-am luat şi actele de giumnaziu cu mine, poveşteşte dna Szivacek, credeam că poate ne angajează undeva, n-aveam habar unde ne duc. Ne-au adunat pe toţi, după un tabel, până seara, la o şcoală din vecinătate. Ne-am dat seama că sunt femei până la 30 de ani şi bărbaţi până la 40, toţi etnici germani. Ne-au spus că avem timp să vorbim şi a doua zi cu părinţii noştri. Dar, pe la 3 dimineaţă s-a dat alarma. Cred că atunci am realizat că ne despart de părinţi.”

I-au încărcat câte 40 în maşină şi i-au dus la gară, încărcându-I în aşa-numitele bou-vagoane. Cei mai tineri, mai ales fetele, au început să ţipe după părinţii lor dar n-au mai putut să ia nici un contact. Bărbaţii, cei care făcuseră armata, au găurit podelele vagoanelor pentru a amenaja toalete şi au confecţionat nişte “bobărci” (sobe mici din metal). Au ajuns la Ungheni, unde vagoanele s-au pregătit pentru ecartamentul lat de la ruşi. Încă nu realizau ce se întâmplă cu ei, nimeni nu le spunea nimic.

“Sufeream de foame, pentru că ceea ce ne luasem de acasă se cam terminase. După multe zile ne-au împărţit nişte colţuri de pâine neagră şi udă. Bărbaţii ascunseseră în valizele lor de lemn şuncă şi slănină şi abia când au văzut că nu mai putem sta în picioare ne-au dat şi nouă. Am trecut graniţa şi am ajuns la Celiabinsk. Cineva a avut o hartă şi ne-am îngrozit de cât de mult parcursesem. Lagărul nostru se afla la 60 de kilometri de Celiabinsk. Am călătorit 58 de zile până lângă acest oraş din Urali, care era cea mai mare localitate din câte văzusem până atunci. Ne-au aşteptat în lagăr, pregătit pentru noi. Ne-au dat nişte numere de pus la gât dar nu le-am ţinut prea mult. Eram 1003 deportaţi în lotul nostru, dar în total se spunea că au luat peste 130.000 din toată România. Ne-au dat o ciorbă de varză acră, pe care, de altfel, aveam s-o mâncăm cinci ani.”

Apă, la butoi

Condiţiile erau de lagăr: mizerie, hrană proastă, frig, izolare. Practic localităţile din jur erau formate din câte o căsuţă amărâtă, cu o capră legată de gard. Deportaţii erau cu haine subţiri de acasă, pe un ger de minus 40 de grade. Prima muncă: la silozurile de cartofi. Orice greşeală te costa mutarea într-un lagăr mai îndepărtat. N-au fost maltrataţi sau bătuţi de către gardieni.

“Nici ei nu aveau ce face, povesteşte Margareta Szivacek. Degeaba îi spuneai unuia că ţi-e foame, dădea din umeri, nu aveau nici o putere. Mai târziu ne mai ironizau: Komunala, hleba mala, ne spuneau, adică, uite, dacă lucraţi la primărie, primiţi pâine puţină. Nu ne-au agresat dar aud şi acum în minte îndemnurile lor la muncă, davai, davai, gde rabotaite?, în sensul de munciţi, munciţi, unde vă treziţi aici? Din cauza mâncării groaznice, a muncii şi păduchilor, eram cu toţii slăbiţi. De fapt, rezervele organismelor noastre ne mai ţineau în viaţă. Mai primeam suc de mesteacăn, unii spuneau că aşa am rezistat. Celor care spun asta le-aş pune târnăcopul cu care săpam gropi în pământul tare ca oţelul. Mulţi dintre noi nu au rezistat. Apă ne aduceau cu un butoi dintr-un lemn verde care mirosea cumplit. Majoritatea ei era folosită la un fel de supă de arpacaş pe care o mâncam zilnic, de fapt de trei ori pe zi. Dar, măcar am învăţat ruseşte în acea perioadă. Eram chiar destul de bună, dar o făcusem de nevoie. Apoi, am mai ajutat şi la bucătărie. Era acolo o rusoaică ce semăna cu mama. Seară de seară o priveam îndelung şi muream de dor de casă. Am stat doi ani în acel lagăr.”

Ce Facebook, ce Twitter, ce Viber? Doar 25 de cuvinte pe cartea poștală

Tânăra, pe atunci, Margareta Szivacek, făcuse febră, 40 de grade, de la o măsea. Ruşii i-au pus lut galben pe falcă dar déjà nu mai putea deschide gura. Într-un final a ajuns la spital, curios, curat şi îngrijit.

“Cât am stat acolo eram paralizată de frică să nu plece colegii mei de lagăr şi să mă abandoneze în Rusia. Îmi doream cu toată ardoarea să muncesc cât de greu, numai să nu mă lase acolo. Fiind încă în spital, am auzit că ne mută în alt lagăr, în vecinătatea unei fabrici de nichel. Copil fiind, îmi imaginam că trebuie să fie grozav acolo, adică totul strălucitor, nichelat. Când am ajuns acolo, nimic nu era cum credeam. Semăna mai degrabă cu un infern. Muream de sete, am cerut apă: davai rublia, ne spuneau ruşii. Păi de unde ruble? Cât am stat în Rusia noi nu am avut nici un fel de bani. Eu o singură dată am câştigat câteva, dar o să vă povestesc cum. Când am ajuns ne-au dus să ne facă baie şi să intrăm în carantină. Aşa se proceda de fiecare dată, pentru evitarea epidemiilor şi a păduchilor. Înainte de a da drumul la robinete, am avut, instinctive, o strângere de inimă: dacă în loc de apă iese gaz, cum auzisem că se făcuse în lagărele germane. Era, totuşi, apă. Dar, la baie ne duceau noaptea, pentru că ziua lucram. Mergeam în câte două ture şi când ieşeam, trebuia să aşteptăm şi tura a doua, într-un ger de crăpau pietrele, proaspăt spălaţi. Chiar mă mir cum am rezistat.”

Condiţiile erau şi aici printre cele mai dure iar existenţa depindea de o lingură de hrană în plus.

“Spălam şorţurile bucătarilor cu sodă până ne crăpau mâinile, spune dna Szivacek. Primeam pentru asta două linguri de arpacaş în plus. Era diferenţa dintre viaţă şi moarte, oricât ar părea de ciudat acum. Eram naivi şi mult prea corecţi. Eu îmi luxasem piciorul dar nu m-am dus la doctor, că nu mă durea, deşi se umflase rău. Dacă uit să şchiopătez, spuneam colegilor mei? Aşa că mergeam în continuare la lucru. Dar, spălatul era considerat prea uşor, aşa că am ajuns la descărcat vagoane, alături de bărbaţi. Problema cea mai mare era dorul de casă.”

25 de cuvinte. Atât aveau voie să scrie deportaţii familiilor lor. Îşi numărau cu grijă fiecare literă pe cărţile poştale cazone ruseşti, seci, fără, urâte, aceleaşi ca şi pentru prizonierii de război, pentru a nu depăşi cumva limita. Cine depăşea, cartea sa poştală nu mai ajungea niciodată la destinaţie.

Animalele aveau zile libere

Munca era însă suverană în lagăr. Vagoanele care soseau la fabrica de nichel trebuiau descărcate repede, pentru că locaţia se plătea la zi. Dar, cine stătea peste schimb, primea nişte bănuţi, aflase Margareta. Dar ea nu putea să dea la lopată, nu ştia. A plâns, pentru că voia şi ea ceva bani, sătulă de arpacaş şi varză acră.

“Până la urmă m-au luat, de milă, dar trebuia să lucrez cu bărbaţii în rând. Începeam patru inşi, de la câte un colţ, şi avansam spre centrul vagonului. La sfârşit am primit nişte ruble şi am dat fuga la o prăvălioară din apropiere. Aveau acolo nişte bombonele de ciocolată, ceva de genul saloanelor din pomul de Crăciun. Am cumpărat câteva şi le-am mâncat repede cu pâine neagră, ca să am putere să mai descarc vagoane. Culmea e că ne doream să muncim, cu speranţa că plecăm acasă mai repede. Aşa ne amăgeau. Îmi amintesc că cei cu bocanci mai buni erau trimişi la vagoane iar noi, ceilalţi, rămâneam în lagăr şi dădeam la o parte zăpada. Trebuia să spargem nişte blocuri de gheaţă atât de tari încât săreau scântei din târnăcop. În alte zile ieşeam la măcinat pietre pentru fabrică. Veneau vagoane şi descărcau pietre mari, pe care le trăgeam câţiva inşi pe fiecare, cu nişte cârlige, după care le aruncam într-un tolcer uriaş, care le măcina. Cum ieşea un vagon, intra altul, neîntrerupt, timp de opt ore. Ieşeau nişte granule pe care le încărcam în butoiaşe atât de grele că abia le mutam câte trei oameni. Şi tot timpul spuneau că e muncă prea uşoară. Duminici nu existau, lucram non-stop, în schimburi. Odată, de un Crăciun – aflam cu greu când erau sărbători, nici măcar cele mari, nu aveam calendare – trebuia să lucrăm normal, dar chiar atunci s-a stricat maşina care măcina piatră. Ne-am bucurat cu toţii. Există un Dumnezeu, spuneam. La un moment dat, căram cărămidă şi trebuia să iau o pereche de boi. Rusul care ne păzea mi-a spus, nu pe ăştia, aştia sunt liberi azi, se odihnesc. A fost un şoc pentru mine, vă daţi seama!”

Dar poate cel mai mare şoc a fost pentru Margareta Szivacek, altul.

“Într-o zi ne-au chemat la biroul lagărului. Nu ne-am prea înghesuit, pentru că eram convinşi că ne mută în altă parte sau ne trimit la cine ştie ce muncă grea. Într-un final, am ajuns la rând şi un gardian mi-a pus mâna în piept: până aici, voi mergeţi înapoi! Abia în baraca noastră am aflat că cei de până la mine mergeau acasă! Se eliberau!”

Drumul spre casă, mai scurt

Aşa s-au scurs cinci ani chinuitori. Lipsa oricărei informaţii îi epuiza pe deportaţi. Nu ştiau dacă mâine vor mai trăi, dacă se vor elibera sau nu vor mai părăsi niciodată acele aspre locuri.

“Într-o zi am aflat că în locul nostru vor veni deţinuţi. În sufletele noastre a încolţit imediat speranţa că, poate, poate vom pleca acasă. Şi minunea s-a întâmplat, în sfârşit. Am fost din nou îmbarcaţi în trenuri şi am pornit pe drumul întoarcerii. La întoarcere am făcut mai puţin, cam 15 zile, pentru că nu am mai stat pe linie moartă, ci am mers neîntrerupt. Nu-mi venea să cred când am ajuns, în sfârşit la Reşiţa. Părinţii aflaseră că venim, penttru că un alt deportat, vecin cu noi, din alt lagăr, sosise cu câteva zile înainte.”

Astfel s-a încheiat un coşmar greu de cuprins, fie într-o pagină de ziar. Margareta Szivacek a plecat la 17 ani şi s-a întors la 22, maturizată brusc, în sălbăticia Siberiei. Un copil fără nici o vină, prins în vârtejul evenimentelor tragice ale acelor ani. Dar, chinul ei nu i-a adus prea multe compensaţii, ulterior.

“Ne judecăm în prezent cu statul, spune Margareta Szivacek. Dorim şi noi să intrăm în posesia drepturilor noastre, există sume compensatorii care ni se cuvin. Culmea este că ni se cer martori. Păi după 65 de ani, când majoritatea dintre noi au murit, pe cine să mai găseşti? Eu consider că ajung documentele pe care le deţinem. Revoluţionarii din 1989 ţi-au primit drepturile. Mai ales aceia care nici n-au fost pe la evenimente. Noi chiar am suferit.”

Drepturile acestor oameni, probabil, n-ar trebui lăsate în nici un fel de echivoc. O asemenea cotitură tragică a vieţii te urmăreşte toată existenţa ulterioară. Ne-am putea întreba cum ne-am simţi noi, acum, în acest mileniu, dacă cineva ne-ar lua pur şi simplu într-o bună zi copiii, ducându-i la mii de kilometri, într-un univers concentraţionar de unde e foarte puţin probabil să te mai întorci.

LĂSAȚI UN MESAJ