Biserica în care se țin slujbe, neîntrerupt, de peste 700 de ani

174

Ţara Haţegului este un colţ de rai plin de sacralitate şi de istorie. Ca să nu mai vorbim de dinozaurii pitici care au trăit în regiune cu zeci de milioane de ani în urmă.

Zona este atât de bogată, încât niciun centimetru pătrat din pământul acestui loc binecuvântat de Dumnezeu nu a rămas fără vreo amintire. Aici găsim de toate: ruine de cetăţi de pe timpul romanilor, ruinele Cetăţii Colţ, castele, mănăstiri şi biserici. Una dintre acestea este şi Biserica din Densuş, cu o vechime de 700 ani, în care şi în ziua de astăzi se ţin slujbe.

33575483_2249472245069359_2063565811011813376_nPovestea ar putea începe aşa: undeva, în apropierea orașului Hațeg, într-un peisaj mirific, se găseşte un loc magic, cu o construcţie unică în România, o biserică în care se ţin slujbe, neîntrerupt, de şapte secole. Zidurile lăcaşului de cult au fost construite din rămăşiţele fostei urbe Ulpia Traiana Sarmizegetusa, deci biserica este o construcţie exclusiv din piatră.

Se spune că biserica din Densuş ar fi rezistat atât de mult timp deoarece a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, pe altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii. Preotul Alexandru Gherghel, cel care slujeşte de peste 14 ani în biserica din piatră, spune că locul bisericii poartă urme mult mai vechi, cele ale dacilor care au stăpânit peste ţinuturile Sarmizegetusei şi au avut propriile altare închinate lui Zamolxe.

Chiar unele legende spun astfel de lucruri.

„Într-o legendă a bisericii Densuş se povesteşte despre faptul că aceasta a fost ridicată pe locul unui altar roman închinat zeului Marte. Aici, relata istoricul Aron Densuşianu, ar fi fost înmormântat generalul Longin, care s-a otrăvit după ce căzuse în mâinile lui Decebal. Decebal, înfuriat, spânzură cadavrul lui Longin afară pe murii Sarmizegetusei, în faţa 33619106_2249470035069580_6201808573559734272_nromanilor care pătrunseseră învingători până sub murii cetăţii. Romanii, văzând această bajocură, se tulburară şi, prin furie, cuprind cetatea cu asalt, şi, după cuprinderea cetăţii, luând cadavrul lui Longin, l-au înmormântat unde se află acum biserica — situs est ad Densus — şi în onoare i-au ridicat mai târziu acest monument, în care apoi au început a sacrifica şi în onoarea lui Marte, de unde s-a numit şi fanum Mavortis”.

Biserica din Densuș are o formă neobișnuită. Pe pereții săi se mai păstrează și în ziua de azi picturi bizantine, care au fost vandalizate pe vremea cotropitorii turcilor. Tot aici găsim şi o pictură murală, realizată în secolul al XV-lea de un pictor numit Ștefan, care îl înfățișează pe Mântuitorul Iisus îmbrăcat într-un costum popular specific zonei Hațegului. Această pictură este cunoscută sub numele de Sfânta Treime din Densuș și datează din anii 1300–1400.

De-a lungul timpului şi al veacurilor, Biserica Sfântul Nicolae din Densuş a treacut prin multe încercări ale vremii. Calvinii și turcii au stricat picturile din biserică. Din 1556 și până în 1733, calvinii au avut putere asupra Transilvaniei. Mai mult, există dovezi că, în aceea perioadă, în biserică slujeau doi preoți, alternativ: unul calvin și unul ortodox.

33575969_2249475775069006_7068139885600702464_nCând slujba era oficiată de preotul calvin, icoanele erau întoarse cu fața la perete, urmând să fie întoarse la sluja ortodoxă.

Istoricul Aron Densuşianu, tatăl poetului Ovid Densuşianu, povesteşte despre galeria obscură a bisericii, ce se află la baza turnului, care a fost numită de localnici „Peştera Zafirei”. Pe vremuri, în galerie şi-au găsit adăpostul lilieci şi buhe, iar biserica, pe atunci, era în stare de ruină.

„Galeria obscură se numeşte, în o tradiţie poporală, Peştera Zafirei. În un timp mai de demult trăia în sat o pereche de oameni foarte urâţi, dar foarte lacomi şi avari, anume Stoica şi Ilena, şi aveau numai o fată, Zafira, pe care voiau a o căsători cu un june iarăşi de părinţi foarte avuţi. Dar fata nu numai că nu-l iubea, din contră îl ura atât pentru diformitatea lui fizică, cât şi pentru însuşirile rele ce le avea. Astfel, ea se opunea cu tot adinsul voinţei părinteşti, care, în lăcomia lor de a avea tot mai mult, nu se uitau la alta fără numai la avere. Cu ocazia nedeii care, în acest sat, se serba la arminden, în mai, în fiecare an, când se adunau toate satele dimprejur, cu tineri şi bătrâni, şi jucau şi se ospătau trei zile — Zafira se îndrăgosteşte de un june din satul vecin, frumos, însă sărac. Dar părinţii, severi, în voia lor absolută, declarară că mai bine o omoară decât s-o dea după un calic şi să-şi facă familia de ruşine şi de batjocură”.

Povestea de dragoste din curtea bisericii

Legenda mai spune: Cei doi îndrăgostiţi se întâlneau seara, pe furiş, într-o livadă din apropierea bisericii străvechi. Cu timpul, tatăl fetei a ajuns să fie cuprins de bănuieli, iar o dată a decis să o urmărească pe tânără la locul de întâlnire.

33527107_2249468071736443_8628017809315594240_nOdată, venindu-i totuşi prea suspicioasă lipsa ei, declară că, de va afla-o în conveniri cu cineva, îi va ucide pe amândoi. În seara cea mai de aproape păzind-o strâns, o află discutând cu amantul său în livada amintită. Ei, simţindu-l, se despart, iar tatăl său se ia după amant, îl ajunge şi începu a-l pisa. Ea credea acum că-l omoară, desigur, şi, ca să scape de furia lui, fuge; în fugă, îşi aduce aminte de galeria obscură de pe biserică, despre care ştia şi aceea că, afară de unii călători, nimeni n-o cercetează. Se duce şi se ascunde în ea. Amantul ei fu bătut şi lăsat mai mort. Ea ascultă în noapte, de pe biserică, gemetele lui până la un timp, când, nemaiauzindu-le, ţinu că a murit. Tatăl său o căută după aceea, dar fără de a o mai afla. Trec zile, trec săptămâni şi Zafira nu mai vine, nimeni n-o mai vede, nimeni nu mai aude despre ea şi nimeni nu ştie să spună ceva, oricât încearcă şi întreabă părinţii ei. Era toamnă. Zafira şedea ziua în peşteră, noaptea cobora în jos şi, din prunii, merii şi perii de pe lângă biserică, aduna poame, ca să-i fie pe ziua următoare. Într-o duminică, ieşind oamenii din biserică, se opresc toţi dinaintea ei pentru a se mai consulta, după datină, despre afaceri ale satului. Mai în urmă se adresează Stoica, tatăl Zafirei, către mulţime, zicând că acela care va şti ceva de fata lui şi îi va spune unde este, sau va găsi-o cineva, la acela îi dă doi boi şi, totodată, declară în auzul tuturor că el va lăsa fetei sale toate libertatea de a-şi alege de bărbat pe cine va voi. Zafira, care trăgea cu urechea de deasupra bisericii, din peşteră, la cele ce se vorbeau, auzi şi aceste cuvinte ale tatălui său şi, ieşind ca fulgerul din peşteră pe marginea bisericii şi strigând din răsputeri: «Neîndurate, pe cel ce l-am iubit l-ai omorât, voi acum să mor şi eu!». S-a aruncat jos şi a fost moartă. Unde a căzut, s-a şi înmormântat. Mormântul ei, acoperit cu piatră de marmură tăiată în forma unui coşciug, există până astăzi bine conservat, numai crucea s-a sfărâmat întrucâtva. Amantul s-a restaurat din cruda bătaie şi, adeseori, zice tradiţiunea, plângerile lui pe mormântul nefericitei Zafira, în puterea nopţii, deşteptau vecinătatea”.

Prima biserică de pe teritoriul Daciei străvechi

Biserica a fost ridicată pe un deal şi e înconjurată de un cimitir vechi, în care se află mormintele sătenilor şi ale preoţilor care au slujit aici, învecinate cu pietre funerare antice. Biserica ortodoxă română din Densuş poartă hramul Sfântului Proroc Ieremia (1 mai) şi al Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Prima atestare documentară a bisericii este 2 iunie 1360, cu ocazia unui „scaun de judecată” al românilor din Ţara Haţegului. Cei mai mulţi 33487592_2249469435069640_1454099240060977152_nistorici o plasează ca fiind ridicată în secolul al XIII-lea, în timp ce alţi oameni de ştiinţă susţin că ar fi fost construită în secolele X–XI. Biserica a fost restaurată în anii 2003 şi 2005, prin contribuţiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii şi a Ministerului Culturii. Din anul 1991, a fost propusă pentru a face parte din patrimoniul UNESCO.

Biserica din piatră a densuşienilor a fost, de-a lungul timpului, disputa istoricilor şi a oamenilor de ştiinţă. Nu se cunoaşte exact anul construirii ei, dar este clar că în biserică se află mausoleul în care ar fi fost incinerat Longinus Maximus, generalul roman ucis de daci. Ce se știe însă clar este că, de peste 700 de ani, la Densuş se ţin slujbe neîntrerupt.

În ciuda multor păreri şi diverselor investigaţii care s-au făcut la Densuş de-a lungul anilor, spectaculoasa biserică-monument îşi ţine cu sfinţenie taina, lăsând misterul să dăinuiască şi dând locului o frumuseţe aparte. Cu bolovani de râu, cărămizi cu inscripţii romane şi pietre funerare, aspectul bisericii capătă un aer cu totul neobişnuit, stârnind admiraţie şi uimire tuturor celor care îi trec pragul.

Mihaela Păunescu

LĂSAȚI UN MESAJ