Bărbatul misterios și îndrăgostit 

341

Scena se repeta mecanic, o dată la două seri. Atunci, o mașină bleumarin, un Jaguar, ieșea pe poarta conacului uriaș și dispărea în noapte. Nimeni nu știa cine se află pe bancheta din spate a automobilului de lux, cel mult puteai vedea chipul șoferului, un tânăr de 25 de ani, care privea întotdeauna fix prin parbriz, și apoi demara în trombă către șoseaua principală. Nici măcar vecinii, oameni cu mulți bani, la rândul lor, din cartierul presărat exclusiv cu case frumoase și impunătoare, nu știau prea multe despre proprietarul conacului. O singură dată, cineva se lăudase altor locuitori din zonă că l-a văzut pe omul respectiv ieșind din monumentala clădire, care îi aparținuse, în perioada de dinaintea războiului, unuia dintre cei mai bogați industriași din vestul țării. El le spusese câtorva vecini că insul respectiv avea în jur de 70 de ani, părul grizonat, iar corpul îi era încă suplu, aproape al unui „om încă tânăr”, cum avea să mai remarce martorul amintit.

Altcineva își aminti că mai văzuse cu siguranță chipul individului atât de misterios, undeva, la un spectacol de teatru. Acesta a mai spus că-l frapase eleganța desăvârșită a vecinului lor, care venise să vadă piesa de teatru îmbrăcat în frac negru, firește cu un papion asortat și cu o pereche de butoni din aur la cămașă.

Într-una din serile reci, vestind sosirea iernii, de masa celor trei bărbați, aceiași ce obișnuiau să trăncănească mereu despre proprietarul conacului — în vreme ce beau câte un pahar cu vin fiert în barul cochet al cartierului —, se apropie un bărbat trecut de 60 de ani.

Omul ascultase de la o masă apropiată discuțiile acestora, care alunecaseră, invariabil, spre subiectul peren al vieții invizibile a vecinului lor de la conac.

Personajul se prezentă celor trei, apoi le ceru permisiunea să ia loc alături de ei.

Începu apoi, calm și detașat, să li se destăinuie astfel:

„Îl cunosc bine pe omul acesta, pe vecinul vostru, despre care ați povestit cu atâta pasiune și cu atâta mister”, le spuse, cu o reală undă de ironie în glas, bărbatul abia așezat la masa lor.

„L-am cunoscut acum vreo 35 de ani, el având pe atunci puțin peste 40, în vreme ce eu eram, firește, cu câțiva ani mai tânăr decât el. Ne-am întâlnit la Geneva, unde eu lucram ca diplomat în slujba statului, în vreme ce el juca în filme alături de actori de limbă franceză, limbă pe care o stăpânea foarte bine, de altfel. Omul fugise din țară pe la mijlocul anilor ’70, la câțiva ani după ce terminase Facultatea de Teatru și Film, parcă așa se chema pe atunci, dacă îmi amintesc bine. Cert este că vecinul vostru începuse să câștige mulți bani de pe urma filmelor în care jucase, chiar dacă nu era un nume prea cunoscut în industria respectivă. Însă, așa cum v-am auzit vorbind mai devreme despre el, anume că încă este un bărbat plăcut, care se ține bine la vârsta lui, trebuia să-l fi cunoscut pe atunci, în tinerețe! Un bărbat adevărat, așa cum erau odată bărbații — înalt, subțire, dar musculos totuși, plin de machism, înconjurat mereu, nu doar în filme, de femei extrem de frumoase. 

Momentul în care l-am cunoscut eu, anume atunci când venise la ambasada noastră pentru a completa niște acte, a însemnat și pentru mine o clipă aparte. Mi s-a părut că îl știam bine, și așa și era, doar că nu-l întâlnisem niciodată în realitate, ci îl văzusem în cele trei filme în care apucase să joace pe când era în țară. Apoi, pentru că și-a dat seama că îl simpatizam cu adevărat și că nu aveam de gând să-i fac ceva rău, fiind fugar la acea vreme, m-a invitat de mai multe ori să beau cu el și chiar să luăm masa împreună. 

Ne-am întâlnit, astfel, multă vreme, prin restaurante ori bistrouri, mai precis, de câte ori se afla la Geneva, acolo unde locuia oficial, pentru că în rest filma aproape tot timpul în Franța. Am rămas uluit de fotografiile pe care mi le arăta în multe ocazii, atunci când ne întâlneam, și în care prietenul meu, actorul român, pe care acum îl chema Laurent Terian, doar prenumele fiindu-i schimbat, din Laurențiu!, apărea alături de mari actori francezi, precum Yves Montand, Jean Paul Belmondo și, da, marele Alain Delon! 

Într-o seară, pe la sfârșitul lui 1989, vă închipuiți de ce țin bine minte momentul acela, m-a sunat pe un număr de telefon al unor prieteni elvețieni, același număr pe care îl apela atunci când voia să ne întâlnim, neputându-mă căuta la ambasadă, din motive lesne de înțeles. 

Întâlnirea s-a petrecut într-unul dintre cele mai luxoase restaurante din Geneva și s-a lungit până spre dimineață. A ținut să-mi mulțumească pentru sprijinul meu constant din toți acei ani, legat de felul în care l-am ajutat să păstreze, cumva, legătura cu fiica sa rămasă în țară și pe care, în pofida eforturilor sale disperate din vremea respectivă, nu a reușit să o aducă lângă el, în Elveția. 

Aproape beți, îmi mai amintesc doar că, la sfârșitul întâlnirii noastre, după ce a sărutat cu o emoție greu de reprodus în cuvinte fotografia fetiței sale, pe care i-o adusesem din țară, și care atunci împlinise 18 ani, mi-a șoptit la ureche că, în sfârșit, calvarul lui se va sfârșit foarte curând:  «Vei vedea, bătrâne, că peste doar câteva luni îmi voi îmbrățișa, în sfârșit, copilul! Nebunul care ne-a regulat, un sfert de veac, viețile tuturor va dispărea definitiv. Vom fi cu toții liberi, ai să vezi!»

Și așa s-a întâmplat peste nici două luni, moment în care eu am părăsit Elveția și am revenit pentru totdeauna la vatră, renunțând, apoi, la diplomație, pentru a intra în afaceri. 

Iar acum, ca să închei povestea, vă mai spun doar atât: omul care a jucat alături de Delon și Belmondo în filme, vecinul vostru, omul invizibil de la conac, a ales solitudinea și, mai ales, această formă absolută de discreție, pentru că… iubește din nou. 

Noua lui cucerire, probabil că și ultima, așa cum mi-a spus acum două seri, atunci când ne-am revăzut, după mulți ani, la el la conac, e o actriță de 30 de ani de la teatrul local. De care soțul ei tocmai a divorțat, pe motiv că-l înșela cu bătrânul actor elvețiano-francez, dacă preferați astfel!”

Bărbatul masiv, trecut binișor de șase decenii de viață, se ridică apoi, cu oarecare greutate, de la masă, lansându-și comesenii cu gurile căscate și fără puterea de a mai articula vreo vorbă la finalul acestei relatări-fluviu despre omul invizibil din imediata lor vecinătate.

Omul de la conac căpătase, în sfârșit, un chip pentru ei, și ce chip, în cele din urmă!…

LĂSAȚI UN MESAJ