Banloc, sat la o margine de provincie și de țară unde a locuit o misterioasă regină a Greciei

892

Atunci când în aceste pagini am început a depăna lungul șir al minunatelor povești și întâmplări legate de orașul Deta și împrejurimile sale am păomenit și de apropiere de localitatea Banloc. Cele două se află la o aruncătură de băț una față de alta și sunt legate cu mii de fire nevăzute. Locuitorii circulă dintr-un loc în altul și au rudenii în ambele așezări. Și asta nu de ieri sau de alaltăieri ci dintotdeuna. Încă din epoca nedescifrată a perioadei foarte îndepărtate se făcea comerț și se perindau căruțe cu produse pe drumul dintre ele.

Pare foarte un fapt ciudat acum dar a fost și o perioadă când în ciuda aparentei apropieri Deta și Banloc erau despărțite de o frontiere administrativă destul de formală. După preluarea administrației Banatului de către puterea de la Viena harta provinciei a fost trasată și modificată dese ori. În momentul în care Banatul a fost împărțit în trei comitate (județe): Caraș-Severin, Timiș și Torontal a apărut imediat la marginea de vest a Detei o linie imaginară unde se termina comitatul Timiș cel condus de la Timișoara. Cei din Banloc s-au trezit că se află în comitatul Torontal cu capitala șla Becicherecul Mare. Dar cum linia era imaginară și invizibilă nici respectarea ei nu era foarte riguroasă. Nu era o graniță între țări ce ar fi împiedecat circulația ca cele ce au forfecat mai târziu provincia noastră între trei țări.

Situația nici ulterior nu se va fi schimbat prea mult. Frontiera arbitrară și neîndemânatec negociată la Paris avea să plaseză Banlocul din nou în postura de localitate de frontieră. Vecinii de peste păduri aveau să se trezească în Regatul Sârbilor, Croaților și al Slovenilor. Dar de această dată nu mai era deloc elastică ca pe timpuri ci foarte riguroasă cu multă pază armată.

Legenda spune că numele de Banloc ar veni de la cuvântul de „Pan” (domn, stăpân ce a dus în timp la forma de Ban) Mai târziu, când „pan” ajunge „ban”, păstrându-și sensul inițial de stăpân, castelul de la Panloc, a devenit Banloc, denumire păstrată și acum. Interesant este în acest sens un basorelief aflat deasupra uneia dintre ușile de acces în pivnița castelului, basorelief care îl înfățișează pe zeul Pan cântând la syrinx. De asemenea, statui în formă de fauni străjuiau aleile parcului, fragmente ale acestora aflându-se în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara împreună cu alte câteva statui de aceeași proveniență. Sigur că zeul Pan cel cu fluierul nu are nimic a face cu Banlocul dar povestea sună frumos. Statuile erau doar o formă de a da o oarecare strălucire domeniului.

Banlocul din ziua de azi pare o așezare de mărime medie din mijlocul pustei bănățene în care timpul a încrermenit și nu se întâmplă nimic. Este greu de crezut că o bună perioadă de timp aici de legau și se dezlegau ițele mai puțin văzute ale politicii balcanice peste înțelegerile diplomatice oficiale ce se stabileau în cancelariile europene. Aici a trăit cea mai frumoasă perioadă a sa o regină europeană ce doar în aparență era retrasă în mijlocul naturii. În realitate și-a ales o reședintă aici pentru a fi mai departe de văzul politicienilor și mai marilor din perioada interbelică. Era oarecum o fire retrasă și închisă în gândurile sale dar în același timp dominantă și departe de bârfele capitalei putea la Banloc să-și trăiască visul de fostă mare domnitoare a unui regat mediteranean. Unii bătrânii bănățeni încă își mai aduc aminte cu nostalgie de „regina noastră”.

Deși se află la postată de drum față de Deta cea foarte industrializată Banlocul a rămas prin execelență o așezarwe agricolă. Dar mulți din paorii ce trudeau pe ogor aveau și o meserie și în nu puține cazuri făceau naveta și la fabricile din apropiere.

Satul nu este deloc unul nou înființat cu puțină vreme în urmă. Istoria se scrie aici cu destul de mult timp în urmă. De localitatea reședință mai țin și satele aparținătoarele Ofsenița, Partoș și Soca. Populația totală la numărată la anul 2005 era de este de 4.435 persoane.
Localitatea este pentru prima dată atestată la 13 mai 1400 într-un document dat de un copist de la Cenad, sub numele de „Byallak”. Era locuit de populație amestecată în general de confesiune creștină răsăriteană. Erau preponderent români, sârbi și maghiari.

Mai este consemnat faptul că la anul 1660 călugării mănăstirii sârbești de la patriarhia din Peć au vizitat „Banlog” pentru a strânge donații pentru marea lor lavră. Au fost cunoscuți astfel următorii locuitori sârbi: gazda Laza (aici au și fost cazați călugării ca oaspeți de seamă) dar și: Dragojlo, Nikola, Martin, Janosilo, cneazul (?) Janus, Agel, Hrnjakovic și Subota.

Nici în timpul perioadei otomane nu s-a schimbat structura etnică prea mult. Abia după 1717 aveau să apară aici germani dar și italieni.
Legendele spun că aerul curat și răcoarea dată de pădurile din jur în verile dogoritoare au făcut ca aici să se afle una din reședințele de vară ale mai marilor turci ce conduceau vilayetul de Timișoara. Urmele fostelor fortificații turcești au fost descoperite în timpul unor săpături în fosta albie a unui pârâu.

Perioada de un secol și jumătate a trecut în defavoarea închinătorilor la semilună dar locul a rămas la fel de liniștit și frumos atrăgând pe rând alți și alți stăpâni pe aceste locuri mănoase.
În anul 1716, Banatul este preluat de către trupele habsburgice. La recensământul din anul 1717 este înregistrată comuna Panloch, care aparține de districtul Ciacova, cu 85 de gospodării locuite.
„Banlog” era ,conform unor consemnări, o parohie ortodoxă în protopopiatul de la Gilad în 1764. Când auditorul imperial austriac a descris Banatul în 1774, a observat că Banlock se afla în districtul Jaručki și districtul Ciacova și că populația era predominant de origine vlahă (română). În anul 1777 erau numărate 229 de case. De asemenea este cunoscut că în „Banlog” în 1797, exista un singur preot. Parohul, Lazăr Popović, a fost hirotonit în 1785 și a slujit ambelor etnii în limbile sârbă și română.

Pe harta realizată între anii 1723-1725 pentru uzul contelui Mercy, guvernatorul Banatului, comuna apare sub numele de Banlok. Deși domeniul Banloc era considerat a fi al statului, prin cancelaria aulică sau a trezoreriei de la Viena, apare în timp un schimb de terenuri și locul, extrem de întins și cu multe bogății, este atribuit, banului de origine croată Janos Drašković. Acest schimb de moșii este legat de reforma administrativ-militară ce avea să aducă cunoscuta Granița Militară (în germană Militärgrenze) sau cum mai era numit „cordon sanitar” instituit de autoritățile imperiale la frontiera țărilor coroanei habsburgice cu Imperiul Otoman dare și cu principatele ale Moldovei și Țării Românești. În Banat au făcut parte din acest teritoriu satele care au format regimentele sârbești și românești ( regimentele ilire).

Probail că acestui ban sau urmașilor săi nu le-a mers prea bine ca proprietari de moșie în Banat și au fost nevoiți să înstrăineze imensul domeniu. Cert este că în anul 1783 domeniul este vândut de János și György Drašković contelui Lázár Karátsonyi din Beodra (astăzi Novo Miloševo, Serbia, provincia Voivodina). Despre acesta se spune că ar avut origini armenești sau chiar românești (Crăciun) sau maghiare.
Se pare că acest Karátsonyi era un om cu mult spirit gospodăresc ce a dorit să lase ceva în urmă. Cam zece ani mai târziu începe să investească masiv în construcți noi și moderne pentru acea epocă. Castelul din Banloc (cum este îndeobște cunoscută clădirea deși este doar un conac mai înstărit și frumos conceput) a fost ridicat pe fundații mult mai vechi ce erau mai mult ca probabil ruine ale fostelor clădiri din epoca turcească. Castelul are o așezare potrivită fiind chiar în apropierea centrul de localitate.

Istoria Banlocului este strâns legată de istoria domeniului și de realizările sale economice. Domeniul conților Karátsonyi cuprindea întinse păduri bogate în vânat, terenuri agricole – dintre care cele mai spectaculoase erau orezăriile de la Topolea (Topolyapuszta) – lacuri de pescuit, plantații de tutun, ferme de animale (la Pescuș), herghelii de cai din rasa lipițan, o fabrică de spirt și o moară situate lângă gara din Banloc, etc.

După 1919, domeniul pierde o parte din terenuri din cauza frontierei apărute între Regatul României și cel al Iugoslaviei. Chiar și după reforma agricolă din anul 1921, domeniul Banloc, împreună cu castelul și parcul, rămâne unul dintre cele mai întinse din țară. Casa Regală a României devine interesată de soarta acestuia și, în anul 1935, îl răscumpără de la familia Karátsonyi cu suma de 22.000.000 lei. Astfel, Banlocul devine domeniu regal și reședință permanentă a Principesei Elisabeta – fostă regină a Greciei – sora Regelui Carol al II-lea al României.

Dar despre aceste minunate locuri cu un castel și o regină misterioasă vom mai continua această poveste fără de sfârșit ale plaiurilor bănățene.

LĂSAȚI UN MESAJ