Banatul, o identitate, o nădejde, un viitor! (II)

71

Identitatea regională din prima parte a memorandumului este benefică, dar insuficientă,  pentru a edifica Ţara Banatului avem nevoie de speranţă, de-o cauză şi de-un fond moral care să genereze o conştiinţă regională, iar toate însumate să tindă spre un ideal metafizic. Fără aceste resorturi sprituale vom eşua aşa cum au făcut-o şi străbunii noştri,  în ciuda faptului că aveau o cultură regională şi-o forţă economică considerabilă. Dacă din 1718 Kronlandul a fost altoit de generalissimul austriac Eugeniu de Savoya-Carignano în metafizica catolic-iluministă a Habsburgilor, după 1919 Ţara de Coroană a kaiserilor vienezi s-a trezit învăluită în dictonul fanariot al Brătienilor ’prin noi înşine’, care în realitate era ’pentru noi înşine’, ori această situaţiune ingrată a degenerat rapid. Astfel, pus în faţa faptului împlinit şi tratat ca o feudă cucerită, Banatul nu şi-a inventat subit o raţiune existenţială şi-o spritualitate proprie, ci s-a mărginit la o tânguire continuă, era pentru prima oară după eliberarea habsburgică pe picioarele proprii, iar trupul (identitatea) fusese despărțit de sufletul austriac.

Citește și: Banatul — o identitate, o nădejde, un viitor! (I)

Patrulaterul dintre ape a oferit mereu specialişti talentaţi în toate domeniile ştiinţei, a născut o mulţime de domni stilaţi, de artişti sofisticaţi, de gospodari harnici şi de ţărani imperiali, dar i-a lipsit întodeauna geniul şi  braţul care să-l mişte. Nu a oferit niciodată (din proprie inţiativă) un cap încoronat, un sceptru de domnie, sau măcar un strateg care să  pună planul pe masă şi să dea porunca.

Motivaţia (atât de) populară a  fecioarei neprihănite siluită de bizantinii necruţători NU ne face cinste, din contră,  ridică o întrebare stringentă: unde au fost bănăţenii noştri un secol bătut pe muchie?  Pentru că tocmai  în această chestiune se regăseşte  cel mai frapant adevăr al generaţiilor trecute pe meleagurile bănăţene,  în ciuda protestelor, mai mult sau mai puţin vizibile, nu au redactat niciodată un proiect constituţional, spritual, administrativ, infrastructural sau economic pentru dezvoltarea Banatului, s-au mulţumit doar să existe, nu să trăiască cu adevărat. Astfel, milioanele care s-au perindat prin Ţara Banatului din 1919 încoace nu s-au obosit niciodată să-şi contureze viitorul, nici măcar scriptic,  au comentat pe la colţuri sau în  presă, dar nu şi-au adus aportul intelectual ca să închege un plan de amenajare a teritorului, ori a societăţii bănăţene, şi cu atât mai puţin a celei româneşti. Iar această concluzie tragică, care denotă nepăsarea şi neputinţa înaintaşilor noştri, trebuie luată în seama chiar de cei care aruncă culpele istorice într-o singură direcţie, fără să realizeze că vina colectivă se împarte…

Timisoara-1

Nu, nu putem şi nici nu vrem să acceptăm că bănăţenii noştri au fost nişte victime nevinovate, luate de talazurile istoriei interbelice, postbelice şi postdecembriste, pentru că asta înseamnă, implicit, că au jucat rolul masochist  al pasivilor neputincioşi! Or absenţa proiectelor şi-a acţiunilor comunitare arată fără tăgadă adevărul istoric – au fost  comozi, periferici, imaturi, negativişti, dispersaţi, resemnaţi, nepăsători efectiv faţă de mersul societăţii bănăţene.

Dar o  societate regională, sau naţională,  incapabilă să se apere, să gândească, să viseze şi să acţioneze nu poate beneficia la recursul istoriei de circumstanţele atenuante ale vremurilor vitregi, doar ca să obţină patetic compătimirea noii generaţii, confortul psihic al tinerilor este irelevant, ba chiar contraproductiv în acest caz. Da, suntem mai săraci şi mai puţini astăzi fără  elita Banatului (şvabii & evreii), în plus, am pierdut  o bună parte a Tineretului bănăţean, ba chiar şi Floarea Ţării Banatului a emigrat în Europa apuseană,  or în această situaţiune jalnică responsabilitatea, onoarea şi greutatea integrării celor veniţi în braţele Kronlandului cade asupra celor rămaşi  sub stindardul Timişoarei.

  • Fără un creier, o voinţă şi un braţ, nici inima culturală, economică şi identitară nu a putut să rămână viguroasă, nu a existat nici un plan, nici măcar un proiect economic, cu atât mai puţin unul administrativ, constituţional, nici o idee înălţătoare.
  • Stimate domnule Preşedinte,

marian-cristianÎn numele tuturor saşilor din Hetzeldorf/Atel, judeţul Sibiu, avem onoarea, datoria şi plăcerea să vă invităm la întrunirea saşilor care va avea loc în comuna mai sus. La această sărbătoare populară va participa şi  Herr Norbert Kartmann,  preşedintele Landtagului din Hessen,  alături de sutele de saşi din RFG care şi-au anunţat  deja prezenţa. Ar fi o ocazie minunată să avem alături, cu aceast prilej  fericit, prezenţa domniei voastre în mijlocul nostru, ar fi  atât o garanţie a bunăvoinţei prezidenţiale faţă de comunitatea saşilor din Hetzeldorf,   cât şi  o oportunitate deosebită pentru a va întâlni cu Herr Kartmann (părinţii lui au fost  originari din Hetzeldorf). Pe lângă această invitaţie oficială, dorim să va aducem la cunoştinţă  şi alte aspecte importante care privesc  atât comunitatea germană (şvăbească şi săsească) cât şi cea românească din Germania, conştienţi şi ferm încredințați  că aceste puncte relevante pot fi rezolvate doar de guvernul central de la Bucureşti prin implicarea Administraţiei Prezidenţiale.

Iată de ce considerăm că aceste propuneri importante odată comunicate explicit Domniei Voastre, vor fi înmânate în final executivului central pentru soluţionare grabnică, motivaţia aceasta stând la baza respectivei sesizări.

Chiar dacă locuim în Germania, cunoaştem destul de bine realităţile şi neajunsurile din România, or unele din acestea pot fi rezolvate foarte simplu în beneficiul ţării pe care o reprezentaţi.

Vom enumeră mai jos problemele, iar apoi vom prezenţa şi soluţiile adecvate:

I. distanţa dintre cele două state Germania-România,

II. lipsa turiştilor în România,

III. starea execrabilă în care se află majoritatea oraşelor / satelor/ citadelelor / castelelor /bisericilor fortificate săseşti, dar şi-a monumentelor şvăbeşti din Banat,

IV. problema cetăţeniei româneşti,

V. mutarea ambasadei şi insuficienţa consulatelor româneşti atât în Germania cât şi în întreagă Europa,

VI. reforma administrativă şi descentralizarea,

VII. rezolvarea problemei clanurilor din Timişoara,

VIII. redactarea unei istorii corecte şi repudierea celei ceauşiste/iliesciene,

IX. recunoşterea oficială a deportărilor evreilor, şvabilor, saşilor şi-a bănăţenilor în Bărăgan, dar şi educarea corectă a populaţiei în privinţa acestor tragedii,

X. interzicerea site-urilor xenofobe şi-a organizaţiilor de extremă drepta şi stânga (bolşevică) în spaţiul public românesc (real sau virtual).

• I. Considerăm că acesta primă chestiune poate fi rezolvată destul de simplu printr-o dublă implicare, atât a Administraţiei Prezidențiale cât şi-a guvernului, mijlocind respectiv oferind facilităţi companiilor aeriene low-cost că să opereze sau să-şi diversifice zborurile spre Germania, Austria şi Elveţia. Acest demers ar avea beneficii împătrite pentru Romania.

Arta războiului ne învaţă că o bătălie nu se poartă (doar) cu arme convenţionale sau cu cele neconvenționale, ci în primul rând cu pana scriitorului. Da, orice armată are la baza ei o doctrină care generează strategii ofensive şi defensive, iar din ele derivă mecanismele de conducere, mijloacele de producţie, transport şi toate cele trebuincioase campaniei, însă oricine eludează importanţa prologului capitulează negreşit.

Toate mijloacele de luptă din universul acesta, indiferent de compoziţia chimică şi de puterea lor de distrugere, sunt materiale, deci perisabile, însă cea mai redutabilă armă rămâne cuvântul, îndeosebi cel scris, pentru că el străbate fără graniţe mileniile şi schimbă ecuaţia lumii, mai mult decât o poate face cea mai sofisticată armă a Terrei. Un singur cuvânt are tăria să elibereze sau să condamne un individ, o comunitate ori un stat, trecând nealterat peste vremi şi conservând în el întreaga moştenire. Viaţa şi moartea stau în puterea limbii, afirmă Biblia, şi orice instanţă supremă ori cancelarie guvernamentală întăresc acest adevăr – verba volant scripta manent.

În toate procesele istorice de colonizare derulate în SUA, Canada, Australia, Nouă Zeelandă, noii veniţi şi-au abandonat identităţile primordiale atunci când au realizat că patria de adopţie prezintă oportunităţi superioare celei originare, şi aici este cheia succesului – oamenii trebuie să conştientizeze că aparţin Banatului şi că Banatul este (şi) al lor, şi-o vor face subit atunci când vor vedea că Banatul oferă mai mult decât zonele lor natale. Astfel, mult invocatul număr redus al bănăţenilor născuţi devine irelevant, ridicând standardele de viaţă ale Ţării Banatului, băştinaşii îi vor motiva implicit pe toţi cei veniţi să-şi însuşească singuri noua identitate. Dar, ca să existe propăşire, cetăţenii născuţi în Kronland trebuie să ştie cine sunt şi să creadă în Ceva (intenţionat cu majusculă). Iar această nădejde trebuie să ofere un steag metafizic capabil să mobilizeze cetăţenii, or singura credinţă care poate să creeze un imbold public necesar dezvoltării este iubirea creştină a aproapelului, civismul de care vorbeam şi în numărul precedent. Pe această temelie putem să construim mecanismele şi planurile de amenajare a teritorului, respectiv a societăţii bănăţene, pentru a oferi tuturor un viitor. Dacă însă vom pune carul înaintea boilor şi vom eluda aroganţi acest principiu divin, vom descoperi că Banatul trepidează haotic, măcinat de frustrări identitare, asemeni unui cuib de viespi dominat de ura regională.

Trecând peste limbajul spumos al lui Vuia, presărat cu figuri de stil şi de celebra antiteză ‚ai noştri şi ei’, observăm uşor strigătul gâtuit al marelui inventator că drobul ciocoilor va distruge Banatul, pentru că asta a fost(şi este) starea caracteristică a societăţii bănăţene-deznădejdea, dublată de lipsa valorilor! Şi această conjuctură nefericită s-a înrădăcinat pentru că nimeni, cu excepţia notabilă a lui George Şerban, nu a încercat să reumple potirul moral al Kronlandului. Însă Nădejdea de care scriam oferă Banatului nu doar o speranţa, ci şi-o motivaţie mobilizatoare, o viziune de ansamblu ce dă viaţă şi forţă ethosului regional înnobilându-l cu principii creştine.

‚Înţelepciune şi putere’, este deviza care trebuie să ne anime pentru înfăptuirea dezideratului bănățean, or puterea nu stă în forţa armelor sau în bogăţii trecătoare, ci în cuvânt şi-n fapte.

Nota Bene: În fond, de ce edificăm Banatul, doar ca să ne fălim pe la colţuri de site-uri ori străzi? Activitatea umană fără o cauza raţională generează haos şi fără metafizică creştină a iubirii aproapelui progresul devine regres, democraţia se colorează în oligarhie, minocrație, mimocrație, ca în final să ia forma masonocrației. Şi ce este mai trist decât atunci când dezvoltarea atât de clamată face loc unei aroganţe găunoase de factură materialistă, hedonistă, nihilistă? Tocmai de aceea avem nevoie de un scop integrator, nobil, divin, să facem bine aproapelui, vecinului, concitadinului, bănăţeanului (născut sau adoptat). Banatul trebuie să aibă un spirit călăuzitor, însă dragostea pentru meleagurile noastre nu se măsoară în numărul ditirambilor, peroraţi emfatic pe forumuri la adresa bănăţenilor adoptaţi, ci în numărul de acte, petiţii, solicitări, audienţe, sesizări şi mai ales de proiecte, redactate în folosul comunităţii regionale, deci al aproapelui. Acesta este cântarul pe care trebuie să ne urcăm cu toţii sufletele, pe sfânta balanţă a iubirii şi-a adevărului, pentru că acolo se află viitorul, viitorul nostru, al bănăţenilor din făloasă Tera Banati!

Marian Cristian

timisoara-2

 

LĂSAȚI UN MESAJ