Banatul ieri și azi | Voitegul a devenit, de ceva vreme, capitala culturală a Banatului FOTO-VIDEO

195

Comuna Voiteg, deși se află la doar o aruncătură de băț de Timișoara, e destul de puțin cunoscută orășenilor convinși că totul se învârte în jurul micului lor cerc urban. Adesea ei uită mult prea repede că filonul puternic al traiului cu adevărat bănățean s-a dezvoltat în comunitățile mai mici, adică la sate.

Călătorul ce străbate drumurile provinciei nu trebuie să se îndepărteze de șoselelor internaționale. Drumul ce pleacă din oraș spre frontiera de la Moravița trece prin Voiteg, unde, chiar pe strada mare, peste drum de primărie, se află un loc cu o mare încărcătură emoțională. O clădire modernă care, de la distanță, pare sediul unei firme mulținaționale, este de fapt, la o cercetare mai atentă, un centru multicultural ridicat din entuziasmul și pasiunea unei familii de oameni cu mare drag de locurile de baștină.

Soții Emil și Carmen Cazan, după o viață trăită trepidant ca oameni ai științei economice, fie ca dascăli universitari, fie, în cazul soției, ca manager al unei importante firme, cu exporturi pe toate piețele lumii, au ales să facă și ceva de suflet. Au ridicat, prin proprii forțe, un centru cultural cu funcții multiple, care ar face cinste oricărei urbe cu pretenții. Fără ajutor de la stat ori de la alte entități, au pus la dispoziția celor însetați de cultură un muzeu etnografic cu foarte multe piese rare, impecabile din punctul de vedere al conservării. Totul, aici, este manufacturat de meșterii de acum multe decenii sau chiar un secol. Mobilier vechi, făcut cu unelte arhaice, ori din cel mai elegant, de la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, imagini cu strămoși ce zâmbesc discret dintr-o fotografie de nuntă stau alături de obiecte casnice care nici măcar nu mai sunt cunoscute azi de către tineri. Dar nimic nu este încremenit în timp, de parcă acum au fost lăsate din mână de vechii proprietari.

Obiecte moderne pentru acum un secol nu sunt desuete nici acum. O mașină de scris, atât de frumoasă, încât oricine și-ar dori să o aibă pe birou, strălucește discret. Un aparat de radio pare un mic obiect de mobilier lucrat din lemn nobil.

Dar clădirea este mult mai mult decât un muzeu. Un întreg etaj este rezervat unei galerii de artă, cu desene și picturi atent alese. Alături de imagini laice, găsim aici și o seamă de lucrări cu teme din evanghelii.

În saloanele răcoroase poți uita repede de vipia de afară. Prietenii familiei Cazan vin adesea în acest loc să se alăture frumosului. Vernisajul expoziției de sculptură a maestrului Molnar Geza a fost catalogată, de un ochi avizat, ca fiind unică. Sculpturile din lemn, atât de migălos lucrate, pot fi asemuite cu ale marelui giuvaergiu și sculptor italian Celini.

Pictorul Mihai Olteanu, devenit pentru un ceas critic de artă, a explicat, pentru cine nu are cunoștințe plastice, ce trebuie văzut în aceste lucrări. Tot el a spus că lucrurile sunt încurcate cu viitoarea Capitală Culturală a Europei. Dar Banatul are deja o capitală culturală, iar aceasta este Voitegul.

La rândul său, profesorul economist Nicolae Țăran a explicat, cu foarte multe date inedite, de ce este Luță Ioviță mult mai mult decât un simplu lăutar, considerându-l un întemeietor de școală în mânuirea torogoatei. Este printre primii muzicieni care au simțit valențele deosebite ale instrumentului, aproape imediat după inventarea acestuia, în scurt timp făcând din taragotul dedicat muzicii militare ori scenei culte un adevărat instrument bănățean. Azi nu se poate imagina muzica acestei regiuni fără sunetul inegalabil al taragotului.

Dar despre muzeul-galerie de artă ne-a dat mai multe detalii inițiatoarea lăcașului.

— Doamnă Carmen Cazan, colecția dumneavoastră arată mai bine decât multe puncte muzeale sau chiar muzee din județul nostru, mai sărace în exponate de valoare.
Dumneavoastră ați adunat frumuseți din mai multe zone ale țării. De unde pasiunea aceasta?

— Pasiunea, trebuie să recunosc, nu o am din copilărie. Nu pot spune că am fost o adolescentă care a iubit costumul popular extraordinar de mult. L-am iubit… dar nu am conștientizat că reprezintă ceva aparte. L-am iubit pentru că am văzut la bunica mea, de fiecare dată când era rugă la Voiteg, pe 8 septembrie, un alt costum popular. Iar eu, ca adolescentă, îi admiram, într-adevăr, ținutele. Nu eram pasionată de ele, dar trebuie să recunosc că le admiram foarte mult.

Din păcate, în momentul în care bunica mea a trecut într-o lume, să zicem, poate, mai bună, am deschis o ladă mare în care am descoperit o serie de costume populare într-o stare perfectă. Acela a fost momentul în care am spus că aceste costume trebuie scoase la lumină. Și așa am făcut.

Prieteni și colegi de-ai noștri, care au văzut că aveam expus în casă (în casa bunicilor) costume pe umerașe, puse în sufragerie, în dormitor, în antreu… ce mai… peste tot, când veneau pe la noi au început să ne aducă, pe rând, câte o piesă. O cotrânță, o ie, un obiect meșteșugăresc. La un moment dat, așa de multe s-au adunat, încât i-am spus soțului meu: „Emile, noi trebuie să facem un muzeu!” Iar dacă la început a fost o vorbă aruncată… într-o doară, cu vremea ea s-a înfipt în mintea noastră și am zis: „Gata! Facem muzeul!” Și uite că am făcut un muzeu.

Muzeul nu are doar costume din Banatul de șes, pentru că prietenii noștri nu au fost doar de aici, din șesul bănățean. Au fost din toată țara. Și ne-au adus costume sau diverse obiecte din mai multe zone ale țării. Motiv pentru care, așa cum ați văzut, colecția este structurată oarecum pe zone. Avem partea de sud a țării, Banatul de munte, Banatul de șes, Țara Zărandului. Din Moldova am mai puține. La fel, din Maramureș. Iar ultimele achiziții au fost din Bihor. Sunt două costume din zonă, pentru că am fost criticată: „Chiar Bihorul nu este reprezentat?” Deocamdată avem doar două costume de acolo, dar sper să am mai multe în viitor.

— Dar muzeul dumneavoastră depășește cu mult acest cadru, al costumului popular. Văd mobilă veche… sau chiar foarte veche, obiecte casnice și multe, multe alte lucruri încărcate de istorie. Mai aveți destul de multe piese de artă plastică modernă, foarte rafinate. Cum a apărut ideea aceasta, de a prezenta artă meșteșugărească și… artă?

— Tot de la bunici mei a venit. Pentru că acest dormitor, pe care-l vedeți acum, este al bunicilor mei. Ar putea scrie istorie. Și eu am copilărit și am dormit aici, când eram elevă și chiar mai apoi, studentă fiind, veneam în sesiuni la bunicii de la Voiteg și învățam. Acest mobilier de dormitor a fost și în Bărăgan, la Giurgieni, pentru că bunicii mei au fost deportați. Fiind oameni foarte harnici, trebuiau să dispară de aici, dar s-au întors în vatra satului. Mobila are o istorie, nu puteam să renunț la ea. Mi-am spus: „Dacă Voitegul îl reprezint cu costume specifice, făcute de bunicii și străbunicii mei, atunci și mobila — la fel. Și celelalte zone trebuie să fie reprezentate de obiecte meșteșugărești și de mobilier specifice”. Așa am cumpărat un dormitor de la Armeniș, pe care l-am pus împreună cu costumele din zona respectivă. Un dormitor foarte vechi, cred că mai vechi decât acesta, al bunicilor mei, din comuna Almaș, județul Arad, țara Zarandului, l-am primit cadou cu cilimuri, cu prosoape, cu perini, cu absolut tot ce trebuie. Cred că familia respectivă s-a și bucurat că am scăpat-o de vechituri! Multe le-am luat pentru că oamenilor le părea rău să le arunce, nu voiau să renunțe la astfel de obiecte, dar îi incomodau în gospodărie. Și atunci am apărut noi, care am vrut să facem un muzeu, și ni le-au dăruit cu drag.

— Foarte frumos un astfel de gest. Cam de cât timp ați început să colecționați?

— Colecționez… să spunem cam de 15 ani. Însă prima expoziție pe care am organizat-o aici, în acest loc, a fost în anul 2016, când am deschis o expoziție de costume populare, unde este în momentul de față galeria de artă (pentru că avem și o galerie de artă, așa cum ați remarcat). După care toate costumele le-am luat și le-am urcat un etaj mai sus, unde sunt organizate cele patru încăperi, inclusiv mobilierul. Atunci am aranjat manechinele cu costume populare specifice fiecărei zone mari. Deci, practic, muzeul a fost deschis parțial în 2016. Și din 2018 e așa cum îl vedeți acum.

— Arată extraordinar. Am văzut și multe lucrări de artă contemporană timișoreană, am văzut multă sculptură… mai cu seamă în lemn… Ce frumuseți mai aveți în colecții?

— La etajul întâi este un spațiu foarte generos, de peste 200 de metri pătrați. Eu de fapt sunt absolventă de liceu de muzică, la clasă de pian. Abia după aceea am mers la științe economice. Aveam un pian și trebuie să recunosc că nu putea renunța la el. Totul a pornit de la pianul pe care nu aveam unde să-l păstrez. Trebuia să-l pun undeva unde să mai poată fi folosit. Și acest „undeva” a fost la etajul întâi al clădirii care în prezent este muzeu, unde am făcut o galerie de artă. Am avut multe vernisaje de fotografie, de pictură de copii, de pictură naivă. Am avut vernisaje cu pictori din Reșița, Kurta Cazimir, Cristian Cazimir (tată și fiu). Apoi am organizat concerte. De la jazz, seri de operă, operetă, muzică pop-rock… cam de toate. Absolut de toate. Iar mai nou găzduim, în premieră, o expoziție de sculptură a maestrului Molnar Geza.

— Să ne întoarcem puțin la evenimentul de acum. Alt eveniment, de altă factură, dar înscris tot în acest perimetru al culturii bănățene. A fost comemorat aici, la dumneavoastră, marele Luță Ioviță. De ce aici, în Voiteg? Nu s-a născut aici, nu a plecat dincolo de aici și totuși grupul dumneavoastră de prieteni, cu drag de cântul bănățean, și-a adus aminte de marele interpret?

— Nouă întotdeauna ne-a plăcut cel ce este primul. Și Luță Ioviță a fost primul taragotist de aici, de la noi. Directorul Casei de Cultură din Caransebeș, domnul Ioan Cojocariu, este prietenul nostru. Ne-a spus: „… Păi la noi, la Caransebeș, este un festival cu numele lui Luță Ioviță”. Atunci, noi, la Voiteg, de ce să nu-l prezentăm pe Luță Ioviță? În fond, este bănățean. E adevărat că nu din Voiteg, dar e bănățean. Și e cel mai bun taragotist. Mai sunt cunoscuți și Luca Novac, Dumitru Fărcașu, din generațiile următoare. Însă Ioviță are marele merit că a fost primul. Și noi, aici, în Voiteg, suntem primii! Îl comemorăm, ne aducem aminte de Luță Ioviță.

— Interesant că domnul Cojocariu s-a gândit tocmai la dumneavoastră, la Voiteg, să facă această după-amiază dedicată doinitorului cărășan…

— Pentru că Voitegul are o casă de cultură care sperăm să se reabiliteze, însă muzeul nostru este un adevărat centru cultural în zonă. Aici au avut loc foarte multe lansări de carte, pe lângă vernisajele de pictură, fotografie, concerte. Și cred că, în afară de muzeul pe care l-am făcut cu multă trudă și dragoste, mai trebuie și câte un rapsod să fie evocat în acest centru cultural.

— Mult succes în ceea ce va urma în viitor. Și sunt sigur că veți mai face multe!

LĂSAȚI UN MESAJ