Banatul ascunde încă foarte multe taine care ar trebui mult mai atent cercetate. Iar acele locuri, priveliști, case, biserici nici măcar nu sunt foarte ascunse prin locuri neumblate. Doar o mai mare atenție din partea călătorului curios sau aplecarea sa spre a asculta poveștile celor ce încă mai știu a povesti și, gata, uite deja jumătate din pregătirea unui traseu ce poate deveni de neuitat!

Cât e provincia noastră de mare, puțină lume poate afirma cu precizie care sunt localitățile cele mai vechi, ce încă dăinuiesc pe aceleași locuri și cu același nume de la înființare.

Una din aceste așezări se află la destul de mică distanță de Reșița. Și acum este pusă total în umbră de capitala de județ, dar, odinioară, Carașova era un însemnat centru fortificat militar al locurilor, pe când Reșița era un neînsemnat sat dintr-o vale.

Cine o apucă la deal, pe valea Domanului, către Anina, va întâlni curând o tăbliță cu numele de Carașova. Mulți, poate, au auzit de acest nume, dar cu adevărat puțini știu ce este în sat și în împrejurimi. Drumul de 15 kilometri poate fi făcut cu mașina în câteva minute, ori la pas, în cam trei ore de mers întins. Și merită efortul. La o adică, se mai poate scuti o parte din opinteală în bena unui camion care ar putea trece întâmplător pe acolo.

La un moment dat, un pod maiestuos, din beton, trece peste apa Carașului. E locul cel mai potrivit să cobori în vale sau să continui pe serpentina molcomă ce duce direct în sat.

De fapt, sat este puțin spus. Localnicii cred că aici este capitala lor, a carașovenilor. Această denumire nu se referă doar la un loc, ci la o populație unică pe tot cuprinsul Europei, cu unele caracteristici nemaiîntâlnite, care o fac aparte. Portul lor este deosebit, limba, unică, deși, pentru un simplu auditor, pare a fi sârba. Dar, totuși, este altceva. Carașovenii sunt un unicat etnic și lingvistic ce stârnește încă uimirea și nedumerirea multor cercetători care încă bâjbâie încercând să dea o explicație limpede în legătură cu această minoritate.

Cine sunt carașovenii? Greu de spus. Nici oamenii de știință, nici membrii etniei nu au o părere bine închegată și foarte unitară despre acești oameni deosebiți.

Carașovenii (karasevci, krašovani, karašovani) sunt un grup etnic catolic, de origine slavă, vorbitori ai dialectului kosovo-resavski, nativi în Carașova și în alte localități apropiate din județul Caraș-Severin. Numărul carașovenilor este estimat la aproximativ 7. 500 de persoane. Aceștia trăiesc în România, majoritatea în Carașova și Lupac.

Numele lor, folosit în cadrul grupului, este de karaševci (în unele cazuri, karáševak), dar folosesc și cuvântul krašovan, care este preluat din limba română. Românii din zonă îi menționează drept crașoveni și doar karasovenii îi numesc carașoveni. În urma studiului făcut de Emil Petrovici în Carașova, aceasta s-a răspândit ca nume al grupului.
Versiunea arhaică a cârșovenilor este cotcoreți sau chiar cocoși, porecle. Numele lor în germană este de kraschowaner și au fost denumiți și karaševski hrvati, în Croația, după 1990.

Deși acum aproape unanim este acceptată ideea că sunt croați, chiar în cadrul acestei etnii există diferențe de vorbire. Vom mai pomeni de diversele teorii despre carașoveni, fără a fi siguri că una din ele e cea corectă. Dar trebuie enumerate, pentru diversitatea de opinii, unele ipoteze argumentate foarte interesant.

Unele documente atestă că, în 1900, erau 7.692. Numărul lor a fost erodat în prima jumătate a secolului al XX-lea de emigrarea lentă și controlul nașterilor.

La momentul recensământului din 2002, în Carașova erau circa 6.300–6.500 de persoane. Majoritatea s-au declarat croați, o parte dintre ei, sârbi, iar 207 s-au declarat carașoveni. Este interesant de consemnat că în special bărbații erau deja bilingvi în jurul anului 1900. Ei circulau mai mult în satele și orașele din jur și au trebuit să învețe și româna, și maghiara. Romano-catolicii din Jabalcea sunt vorbitori nativi de limbă română, dar pretind că nu sunt români, ci crașoveni sau croați de limbă română.

Poziția de capitală a satului nu este chiar exagerată, cum ar părea. Nu e doar o făloșenie bănățeană. Are și o acoperire în realitate.

Carașovenii locuiesc într-un grup de șapte sate situate la sud-vest de Reșița, în Munții Banatului, în bazinul hidrografic al râului Caraș. Cele șapte sate sunt Carașova (Karaševo), Iabalcea (Jabalče), Clocotici (Klokotič) Lupac, Nermed, Rafnic și Vodnic. Toate cele șapte localități au o populație predominant carașoveană. În ultimele secole, este posibil să fi trăit în alte așezări din jur, cel mai probabil la Gârliște. În 1803, un grup de carașoveni s-a mutat în satul șvab Karlsdorf (Corneni), acum parte a localității Alibunar din Serbia. Aici descendenții lor s-au contopit în ultima sută de ani fie cu comunitatea de sârbi, fie cu cea de români.

În 1828, un pâlc de carașoveni s-au stabilit în satul Tirol (Königsgnade ori Tilori, în limba carașovenilor), la marginea Munților Banatului, la sud de Bocșa, unde chiar și în 2002 au mai fost recenzate 59 de persoane ce se declarau carașoveni. Din anii ’50, mulți s-au mutat în Reșița, unde munceau în industria metalurgică. Dar chiar și în epoca de înflorire a industriei grele, mulți au preferat să facă naveta în satele lor și, în paralel, să ducă și o viață de agricultori și de crescători de animale. Tot la acel recensământ, din 2002, în Reșița erau, oficial înregistrați, 525 de etnici carașoveni. Aceștia au format o parohie independentă, de limbă carașoveană.

Ca să fie și mai misterioasă situația acestui grup etnic, este de semnalat faptul că până în 1989 mulți spuneau despre sine că sunt sârbi. Ba chiar cunoșteau și foloseau ocazional alfabetul chirilic, influențați de posturile de televiziune iugoslave, transmise de la Belgrad. După 1990–1992, atât cauza disoluției statale de la sud de Dunăre, dar și a avantajelor oferite de noua republică Croația, ce le oferea un pașaport valabil pentru a călători în Europa, tot mai mulți au considerat că, de fapt, provin din arborele croaților.

Despre gâlceava savanților băgați în ceață în legătură cu originea acestei etnii de oameni frumoși și vrednici ce locuiesc în Valea Carașului, există mai multe teorii cu privire la locul din care au venit strămoșii lor, așezându-se în vatra actuală. Aceste teorii sunt încă folosite de actanții externi și interni care sunt statele succesoare ale conglomeratului iugoslav. Dar și intelectualitatea carașoveană duce luptele simbolice pentru a-și explica formarea identității etnice.
Cele mai importante dintre aceste teorii sunt descrise mai jos, mai mult pentru a se vedea diversitate de opinii asupra același aspect.

Origine bulgară
Teza originii bulgare este acum considerată cel mult inedită. Foarte puțini mai cred ca este demnă de luat în considerare, dar semnificația sa istorică este foarte importantă. Până în 1903, aproape toate lucrările științifice se refereau la crașovani drept bulgari romano-catolici. Sursa mitului este istoria manuscrisă a parohiei Carașova, scrisă de un franciscan local după 1718. Potrivit acestui document, strămoșii crașovenilor erau bogumili (pavlichienii) convertiți la credința catolică, care s-au stabilit în Banat în secolul al XVIII-lea, fugind de dominația turcă a Vidinului. Faptul că cel mai apropiat grup de slavi sudici catolici la acea vreme erau bulgarii pavlichieni, care locuiau în Oltenia, de care se îngrijeau franciscanii bosniaci, ar fi putut juca un rol în dezvoltarea ideii. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți preoți și profesori bulgari din Banat erau activi printre crașoveni. Cu toate acestea, conform relatărilor contemporane, ei înșiși nu s-au definit niciodată ca bulgari, ci întotdeauna ca crașovani.

Origine sârbă
Mai mulți scriitori maghiari din secolul al XIX-lea s-au referit la carașoveni ca fiind sârbi. Cu toate acestea, o asemenea clasificare s-a bazat mai mult pe presupuneri, deoarece nu s-a fundamentat niciodată pe cercetare sau pe informații de primă mână. Prima remarcă făcută de guvernatorul provincial franciscan Eusebius Fermingzin, în „Acta Bosnae”, Zagreb, în 1892, ar fi putut pune serioase îndoieli asupra originii bulgare a krasovenilor. Adevărata întorsătură a fost cauzată de un studiu al învățatului bulgar Ljubomir Miletics, publicat în 1903, în „Archiv für slavische Philologie”. Miletics a vizitat Carașova în 1898 și a constatat că dialectul crașovenilor nu era nicidecum bulgar, ci mai degrabă similar cu cel vorbit pe malurile râului Resava din Serbia.
Această ipoteză a fost confirmată și de ancheta ulterioară a lui Emil Petrovici, acesta adăugând că acestea nu puteau fi separați de masa slavă sudică înainte de secolul al XV-lea. În sistematizarea dialectului sârb-croat, publicat în 1958, Pavle Ivić a marcat locul de origine al crașovenilor în valea inferioară a râului Timoc. Aceasta este probabil în conformitate cu ideea anterioară, altfel dificil de dovedit, a lui Jovan Cvijić. Ca urmare a migrațiilor intermitente din zonă, acum se vorbește un dialect diferit.

Originea croată bosniacă
Se bazează pe cărțile folosite în școlile din Carașova, din secolele XVIII–XIX. Manualele și publicațiile religioase folosite în secolul al XVI-lea au fost scrise în limba „croato-iliră”, folosită de franciscani, care au format un atașament față de croați.

Dar, mai important, religia a devenit factorul de divizare între croați și sârbi, iar crașovenii au fost considerați din ce în ce mai mult croați datorită religiei lor romano-catolice. Pare a fi teoria cea mai plauzibilă. Între 1933 și 1947, școlile au angajat profesori din Croația și manuale în limba croată publicate în Iugoslavia. Potrivit lui Géza Czirbusz, cei din Lupac și Clocotici știau deja, la începutul secolului trecut, că strămoșii lor provin din Bosnia. Credința se bazează probabil pe faptul că monahii franciscani care lucrau printre crașoveni aparțineau ordinului franciscan din Bosnia, „Bosnia Argentina”, denumită și „patrie” — acesta este, de asemenea, numele latin al ordinului. Versiunea originii croate a Bosniei a fost reînviată în mod deliberat de către intelectualitatea carașoveană după 1989 și confirmată de reacția intelectualilor „patriei”. Această narațiune se concentrează pe presupusele atașamente croate ale folclorului carașovean, dar preia și elemente din „historia domus” a Carașovei, menționată mai sus. Punctul forte al teoriei este că explică religia catolică a crașovenilor, întrucât regiunile sârbe, care sunt mai aproape de ele din punct de vedere gramatical, erau și sunt încă locuite de ortodocși.

Originea slavă sudică timpurie
Istoria limbii sârbo-croate a lui Ivan Popović dezvăluie elemente legate de limbile slave estice în dialectul crașovan, care nu sunt prezente în niciun alt dialect slav sudic. Pe baza acestui fapt, el crede că crașovenii nu sunt descendenți ai strămoșilor din sud, ci populația relictă a marii migrații slave sudice din Banat în secolul al VII-lea. Această idee creează, astfel, un continuum între slavi, care probabil locuiau aici în secolul al X-lea, și crașovenii, care au fost cunoscuți ulterior.

Teoria amestecului
Scriitorii din secolul al XIX-lea au clasificat uneori crașovenii ca „amestec”, dar acest lucru indică doar faptul că nu i-ar putea clasifica în nicio naționalitate. Aceasta îl include și pe Géza Czirbusz, a cărui carte despre carașoveni, conform lui Károly Cs. Sebestyén, conține atât de multe neadevăruri, încât probabil că nu a vizitat niciodată satele din Valea Carașului. El consideră că oamenii din unele sate sunt de origine bulgară, altele de origine bosniacă, în timp ce crașovenii sunt în general considerați a fi un „amestec româno-bulgar” de religie catolică.
De fapt, există și o mică brumă de credibilitate aici. Cultura materială a crașovenilor nu diferă fundamental de cea a românilor din jur, mulți dintre ei purtând nume de familie de origine română, iar căsătoriile mixte erau comune în secolul al XVIII-lea. Este posibil ca unii români catolicizați prin misiuni să se mute la Carașova în secolul al XVII-lea și nici nu este clar dacă strămoșii crașovenilor din Jabalcea au vorbit vreodată limba slavă.

De-a lungul istoriei, desigur, oameni din diferite limbi și etnii s-au stabilit în satele din Valea Carașului. În 1740, 25 de familii romano-catolice albaneze au sosit din regiunea Shkodra, din tribul Kelmend, iar după 1789 au fugit și sârbi din zonele stăpânite de turci. La aceștia se mai adaugă și meșteri de origine germană. Mai recent, Mile Tomić a sugerat că lingviștii au studiat dialectul carașovan în primul rând, deși dialectele fiecărui sat sunt foarte diferite și, prin urmare, originile oamenilor care locuiesc acolo pot fi diferite. Teoria originilor multiple pare să aibă, de asemenea, beneficii practice: lasă deschisă posibilitatea contactului cu toate statele sud-slave implicate.
Dar poate că asta este și frumusețea istoriei acestei populații. Misterul originii ei este doar o parte din povestea acestor locuri și a acestor oameni. Munții, peșterile, morile, păstrăvii ori tradițiile — toate pot atrage turiștii ce vor să se încarce cu frumos.

Cele câteva rânduri de aici sunt, de fapt, doar parte vizibilă a blocului de gheață ce plutește pe ocean. Vom merge mai departe pe aceste meleaguri ale croaților bănățeni.