Celor ce cred că aici, pe pământurile Banatului, nu prea exista o viață socială organizată din cele mai vechi timpuri trebuie să le dăm din nou (a câta oară!) de știre că adevărul e cu totul altul.

De la acel proto-strămoș al omenirii europene, care și-a dus traiul undeva prin peșterile din preajma Aninei, și până în Epoca de Piatră, iar mai apoi a metalelor, se tot găsesc urme care duc cu gândul la oamenii ce-au înfruntat nevoile și s-au bucurat de ce le dădea natura și pe aici, pe dealurile, dar și în mlăștinile bănățene.

Din lungul șir de descoperiri arhelogice care stau mărturie vieții din vechime este și o filă de preistorie găsită pe dealurie din nordul Timișoarei. Mai exact, în actualul sat Alioș.

Numele pare misterios și sună slav, dar nu are nimic în comun cu vreun Alioșa.

Alioș este situat în nordul județului Timiș, la aproximativ 40 de km de Timișoara, pe drumul ce merge spre Lipova. Așezarea face trecerea de la pustă la colinele premergătoare dealurilor Lipovei. Comuna se află la 17 km de Lipova. Distanța până la Arad este de doar 24 km. Cei care au timp și răbdare pot să caute drumul de țară care traversează mijlocul satului, numit și „Drumul Aradului”, puțin mai scurt. Cine nu se teme de praf în zilele uscate de vară ori de noroaie la vreme de toamnă va face doar 18 kilometri până în reședința județului vecin.

Alioș aparținea ținutului Arad în Evul Mediu. Între 1306 și 1326 a fost proprietatea familiilor Szeri Pósa, aparținând clanului Bár-Kalán, care l-a dat și pe celebrul Bank Ban din literatură.

Numele anterioare celui contemporan pornesc de la Helensfalva, în 1335, alterându-se spre (H)Elleus (monustra) în 1561.

La 1332 este amintită în documentele vremii (pe locul actual al satului Alioș — Elleusfalva) existența unui preot român, Martin. Iar acest nume care pomenește de acea misterioasă (Helen?) s-a tot schimbat, după neamuri și grafii: Ellefálva (1342), Ellesfálva (1561), Ellisofálva și Illesfálva, după un posibil Illes, Alleosch (1723). În 1774, când locurile erau deja administrate de Imperiul Habsburgic, satul este menționat ca Alleosch, în documentele lui Claudius Florimund Mercy.

Însuși învățatul călător și cartograf Francesco Griselini amintește de Alleyusch, în monumentala sa scriere despre Banat. Temesillésd (1903–1918), Alioș (1919–1923), Iliești (1924) și din nou Alioș, din 1925. Dar, așa cum se obișnuiește, din păcate, pe la noi, funcționarii de la căile ferate se cred mai deștepți decât localnicii și au spus gării locale Aliuș.

Cei care au cercetat zona Alioșului și împrejurimile sale susțin, cu date ferme, că aici au fost atestate vestigii încă din Epoca Bronzului.

Prima atestare documentată a locului datează din 1306. Cu toate acestea, în zona Alioșului de astăzi a existat o așezare umană încă din epoca romană. Rămășițele meterezelor romane (Vallum romanum) stau mărturie în acest sens. Dar mult mai interesant este faptul că aceste dealuri au fost, din timpuri vechi, un punct important de apărare pentru cei ce apărău teritoriul de dușmani.

În apropierea satului de păstrează semnele existenței unei cetăți. Dar, din păcate, așa cum se întâmplă de obicei la noi, veșnica lipsă de bani sau de interes (ori ambele, însumate) nu au permis să se facă cercetări serioase și sistematice. Acestea au rămas doar la nivelul unor încercări sporadice și firave de a aduce la lumină câte ceva despre aceste fortificații. Probabil că datează din epoca timpurie epocii medievale. Așa că misterul despre cetate sau poate doar o simplă fortificație va mai dăinui încă o bună bucată de vreme.

În apropierea ruinelor există o fântână foarte adâncă. Pare a fi o realizare strategică, în legătură cu cetatea. Preotul Traian Ungureanu, care a adunat date despre Alioș, menționează predarea, către întreprinderea (din epoca socialistă) ce aduna materialele refolosibile, unui cazan vechi de 800 de litri, folosit probabil la cuhnia cetății. Dacă e așa, atunci avem încă o dovadă că acolo erau cantonați foarte mulți oșteni, nu doar o ceată. Or, nu ar fi exclus ca respectivul cazan să fi folosit altor scopuri, mult mai lumești. Din prunele de pe dealuri, și în acele vremuri, ca și acum, se putea distila o răchie ce ar fi pus pe fugă toți inamicii.

În 1477 satul aparținea de cetatea Șoimoș, fiind proprietatea lui Miklós Bánffi Lendvai și a fratelui său Jakab. În recensământul fiscal din 156, Elesfalwa a fost menționată ca proprietatea familiilor Szentmiklósy, Finta, Báldy, Méregh și Baratzeg.
Dezvoltarea satului s-a desfășurat în două etape. Cel vechi era un sat cu case grupate. În 1770, noua așezarea fost amenajat în formă de tablă de șah. Planurile celor două sate sunt expuse în Muzeul Banatului. Alioș a fost întotdeauna o localitate majoritar românească. Prima biserică ortodoxă românească a fost construită și sfințită aici în 1768.

În secolul al XVIII-lea în sat s-au mutat români, care au schimbat numele localității în Allios. În 1782, Elek Névery și József au încercat să cumpere domeniu, dar prețul de cumpărare nu a fost plătit. Trezoreria Imperială a continuat să fie proprietarul locului. În 1838, în localitate exista deja un oficiu poștal. În 1891, marele lexicon Pallas scria despre așezare: „Allios, un sat mare din districtul Lipova din comitatul Timiș, cu 1.932 de locuitori olandezi și germani, un oficiu poștal, un prun mare, vii și pădure; în apropiere pot fi văzute ruinele unui vechi castel”.

În secolul al XIX-lea, migrația internă a adus germani din satele vecine la Alioș. Imigranții veneau din satele germane de atunci: Guttenbrunn (Zăbrani), Glogowatz (Vladimirescu), Gottlob, Neupanat (Horia), Baumgarten (Livada), Ebendorf (Știuca), dar și din Mașlocul din apropiere (Blumenthal). Catolicii germani au construit o biserică romano-catolică în 1908–1909. Cele două biserici sunt, și în ziua de azi, cele mai importante clădiri din Alioș, ce impresionează prin structura lor zveltă.

Satul cel vechi nu se afla chiar pe locul celui actual. Până în anul 1823 vatra satului se situa mai la miazănoapte față de așezarea modernă. Acolo există o biserică de lemn.

Mai e de menționat faptul că au mai fost prezentate în documente așezări pe aceste locuri, care, însă, nu mai există de mult.

Între Alioș și Zăbraniul de astăzi se afla, în Evul Mediu, un anume Keresztúr, care în 1484 aparținea lui Patócs, iar în jurul anului 1561 era stăpânit de proprietarii Mágócsy, văduva Zay și Nadán. Dar satul nu se mai afla, în realitate, pe teren. Cum, de altfel, nu mai există un anume Sopron (Kétsopron), consemnat în anii 1446 și 1455. Între anii 1446 și 1457, Alioșul a fost deținut de familia Czibak Palotai. Pustiirile ce au dus la bejenii în timpul stăpânirii otomane, iar mai apoi sistematizările localităților au contribuit decisiv la pierderea acestora.

Fiind cunoscută fervoarea cu care inginerii hotarnici austrieci sistematizau așezările răsfirate în locuri mai concentrate, în mod „convenabil”, un incendiu a mistuit satul vechi, ușurând procesul de strămutare pe vatra nouă. Biserica a fost sfințită la 1 ianuarie 1826. Preoții parohi ai vremii au fost: Sava Petrovici, în parohia întâi, Teodor Codreanu, în parohia a doua, și Avram Ioanovici, în parohia a treia. Erau consemnați un număr de 2.184 ortodocși, 36 catolici, 2 reformați și aproximativ 20 de evrei.

Anul 1848 a fost plin de evenimente ce au zguduit liniștea relativă de până atunci a provinciei. De la încheierea războaielor din epoca napoleniană, Banatul s-a bucurat de o oarecare prosperitate economică, dublată de o evidentă liniște socială.

Revoluția de la 1848–49 a fost importantă și pentru satul Alioș, care și-a adus contribuția proprie la evenimentele ce au schimbat întreaga Europă. Comitetul Politic al Românilor din Timișoara a avut inițiativa publică a unui manifest prin care se arătau excesele armatei revoluționarilor maghiari. În urma acestui act, preotul Vasile Popescu din Alioș, alături de preotul Jivoin Petrovici din Sânnicolau Mic, membri ai Comitetului Politic, au fost condamnați la moarte prin spânzurare din ordinul lui Kulteter Murany.

Structura religioasă a satului era, la 1881, următoarea: 1674 ortodocși, 115 romano-catolici și 31 evanghelici. În 1884, într-o suită restrânsă, satul a fost vizitat de împăratul Franz Josef. Faptul că împăratul a efectuat o vizită în suită restrânsă arată că această descindere a fost prietenoasă și neprotocolară. Anul 1890 găsește satul cu următoarea structură etnică: 1.696 români, 20 maghiari, 192 germani și 4 slovaci. În 1910, cei 314 germani și 7 maghiari încep construirea bisericii romano-catolice.

Evenimentele de la finalul Primului Război Mondial, din toamna lui 1918 și prima parte a anului 1919, au dus la ocuparea satului de către trupele armate sârbe. Acestea au fost învinse și forțate să ia poziții noi de trupele franceze. La marginea satului se găsește mormântul unui soldat francez (loc neidentificat în prezent). Fiind înrolat în armata austro-ungară, locotenentul Petru Țiucra, fiul preotului din Alioș, Avesalom Țiucra, a trecut de partea trupelor române cu întreaga companie, încă de la prima confruntare. În urma acestui act, preotul Avesalom Țiucra a fost bătut atât de grav, încât suferințele l-au marcat pentru tot restul vieții, rămânând 12 ani, până la moarte, imobilizat la pat.

Alioș fiind ceva mai retras față de orașele mai mari din jur a avut o economie mixtă, dar cu accent pe agricultură. Țăranii, preponderent români, se ocupau cu muncile câmpului, cu viticultura și pomicultura, precum și cu creșterea animalelor. Meșteșugurile erau reprezentate de fierari, lăcătuși, croitori, zidari, măcelari și cizmari. Meșterii din sat aparțineau mai mult minorității germane.

În 1910, din cei 1.869 de locuitori ai satului, 1.498 erau români, 54 maghiari și 315 germani. Dintre aceștia, 1.490 erau greco-ortodocși și 345 romano-catolici.

După trecerea Banatului sub administrarea Regatului României, în 1922, în Alioș sunt împroprietăriți de stat 65 de etnici români, 17 germani, doi unguri și un sârb.

În secolul XX existau în Alioș o moară de ulei, două fabrici de lapte, o moară de cereale, patru magazine și două restaurante.

Cel de-al Doilea Război Mondial a adus localității multe neajunsuri. Deși buna viețuire a românilor cu maghiarii și germanii din Alioș avea o lungă tradiție, evenimente triste au pus-o la grea încercare. Prin sat au trecut trupele germane către frontul de răsărit, iar mai apoi contraofensiva sovietică. Așadar, după actul de la 23 august 1944, linia frontului a trecut chiar prin sat. În sud-est erau trupele Armatei Roșii, iar în nord-vest, trupele maghiare și germane. În timpul schimbului de focuri de artilerie un obuz a trecut prin ferestrele turnului bisericii, provocând grave stricăciuni structurii de rezistență. Turnul a fost refăcut în 1947, din contribuțiile enoriașilor.

Ocupația sovietică nu a fost mai blândă cu alioșenii. Ei își amintesc și acum că animalele pe care nu le puteau rechiziționa erau împușcate, după cum amintește Secoșan Eftimie.

În 1943, Înalt Prea Sfinția Sa Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, a vizitat satul. Perioada comunistă a găsit sărăcit satul care prosperase în anii de după construirea căii ferate Timișoara – Radna (1896). Nefiind niciodată o localitate cu mari proprietari, Alioșul a cunoscut o colectivizarea rapidă. Nedreptățile vremii nu sunt uitate nici acum de cei care au avut de suferit.

După colectivizarea agriculturii, în 1952, toate vechile realități se schimbă dramatic. Țăranii sunt „întovărășiți” de nevoie și își pierd, treptat, statutul de agricultori independenți, ajungând doar forță de muncă agricolă ieftină la cooperativă sau la IAS-uri.

Dar despre satele ce există pe vechile locuri ori despre cele dispărute vom vorbi și cu alte prilejuri. Curând, ne vom abate prin Mașloc, centrul de comună din apropiere.

1 de 5