Orice călător care ia la pas cărările Banatului, venit de aiurea sau chiar localnic fiind, când aude de județul nostru de câmpie crede că știe principale coordonate geografice cum ar fi râuri de pe aici. La o primă întrebare răsar ca din ceață câteva amintiri de la geografia din clasele generale și spune pe nerăsuflate că județul este străbătut de râurile Bega și Timiș (care dă și numele actual al județului). E destul de bine pentru cineva venit din alt colț de țară sau chiar de peste hotare.
Dar pentru cei de pe aceste meleaguri este foarte puțin. Ar trebui să mai pomenească cel puțin despre Mureș, care nu este un curs de apă oarecare, ci străbate de la est la vest tot Ardealul și Banatul și este linia extremă ce definește provincia noastră în partea de nord și face legătura (nu desparte cum se mai spune) cu ținutul Crișurilor. Tot acum ar mai trebui numit și râul Bârzava ce pornește la drum cam tot din matca Timișului din munții Semenic. După ce străbat pe căi diferite munții și pusta cele două se întâlnesc din nou în marele sistem de navigație Dunăre-Tisa-Dunăre în Banatul de sud din Serbia pentru a se vărsa în Dunăre în lunca de lângă Panciova.
Ar mai fi foarte multe râuri și pârâuri ce brăzdează regiunea noastră. Să amintim acum doar pentru savoarea locală Pogănișul, Birdeanca sau Aranca. Ele sunt mult mai multe și nu trebuie uitat faptul că ne aflăm la marginea Istrului și al Tisei și toate aceste locuri din parte mai joasă au fost patria mlaștinilor, bălților și al canalelor.
În lista scurtă de mai sus de ape curgătoare apare un nume destul de ciudat pentru un râu. Aranca cea cu nume de fată curge molcom iar în unele veri lungi și secetoase aproape că seacă putând fi trecută cu piciorul, undeva în nord în câmpia Mureșului și are o lungime apreciabilă de peste o sută de kilometri din care cam trei sferturi se află în țara noastră. Râul este uitat de de drumeți, uneori nici localnicii din apropiere nu îl mai bagă în seamă dar nu este lipsit de un farmec aparte pentru cei ce știu să aprecieze natura și liniștea. Iar cele câteva localități înșirate de-a lungul apei pot fi tot atâtea locuri de popasuri îndelungate. Istorii și povestiri interesante pot fi găsite la tot pasul ca și locuri și clădiri, monumente demne de a fi arătate oricui.
Araca este afluent al râului Tisa, dar în afara hotarelor României, însă în interiorul Banatului cel întreg ca formațiune istorică. Nu pornește la drum dintr-un izvor de munte ce adună toate ogașele din drum și prinde puteri pe versanți abrupți în timpul ploilor de vară sau la topirea zăpezilor. Are origini mult mai modeste. Izvorăște, ca de nicăieri, undeva în Lunca Muresului, in marginea satului Munar aparținător de Sânpetru German. Alte surse dau localizarea izvorului pe lângă Felnac. Dar, oricum, acolo curg mai multe pârâuri ce se cam confundau în vremurile mai mlăștinoase dinaintea îndiguirilor de care a avut parte Mureșul. Călătorul nu trebuie să se lase îndus în eroare de unele surse ce spun că râulețul pornește să curgă din dreapta Mureșului. Este o eroare necorectată în timp. Evident că este vorba de malul sudic (stâng al Mureșului). În apropierea izvoarelor se află una din cele mai vechi mănăstiri ortodoxe sârbe din regiune.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ansamblul de chilii din jur merită un popas mai lung măcar pentru vechimea ei ce este consemnată în documente de la 1539. În luncă se mai văd urmele pădurilor seculare ce străjuiau cursul râului de ambele părți și apărau lăcașele de cult de vizitele vrăjmașe. Construirea sfintei mănăstiri Bezdin a inceput prin ravna lui Iovan Iaksici din Nadlac care a și viețuit ulterior aici. Se întâmpla pe vremea arhimandritului Ioasaf Milutinovici, iar construcția s-a săvârșit cu ajutorul monahilor și credincioșilor din satele din jur. Aceastea sunt consemnate pe o fila de Psaltire (aflată acum la Vârșet) de către Leontie Bogojevici – ieromonahul. Mănăstirea a fost incendiată de turci în timpul administrației otomane a Banatului, dar n-a fost părăsită de trăitorii ei, care au ridicat o biserică din lemn în loc în care au slujit până la construirea celei de acum. Biserica de caramidă s-a construit după anul 1690, in stil bizantin după un plan treflat cu trei abside.
După anul 1740 urmează o perioadă de dezvoltare a mănăstirii, pe timpul egumenului Teodosie Veselinovici care vine aici de la mănăstirea Vinča din Serbia împreună cu obștea, de unde au fugit prigoniți de turci. Aici era deja instaurată administrația habsburgică ce arăta o relativă toleranță tuturor credințelor religioase. Printre multele obiecte de cult deosebit de valoroase, au adus și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de proveniența de la Muntele Athos. Obștea prosperă și continuă dezvoltare mănăstirii.
În anul 1753 cunoscutul pictor arădean Ștefan Tenetchi pictează iconostasul bisericii. În 1755 se execută toată lemnăria și este donată sfânta masă de marmură. În anul 1771 clădirea mănăstirii avea deja dimensiuni importante, cu peste 52 de încăperi, capelă, trapeză și multe anexe. În acele timpuri viețuiau aici 16 călugări.
În anul 1802 pictorul, de formație academică, Jacov Orfelin pictează un iconostas complet nou mult mai elaborat, iar în 1833 se execută importante lucrări de reparații. Între 1912-1922 aici a lucrat marele pictor sârb Ștefan Alexici, care a executat mari compoziții picturale aflate azi la Vicariatul Ortodox Sârb din Piața Unirii din Timișoara spre mai buna lor păstrare. Tot la palatul din Timișoara se afla și bună parte din pictura iconostasului (piesele demontabile), precum și marea parte a bogatei biblioteci mănăstirești ce a rezistat până în zilele noastre.
Din păcate măreția și fala vechii mănăstiri este azi doar o umbră palidă. Altadată o adevarată comoară a ortodoxiei, astăzi această grandioasă mănăstire este într-o situație de o tristețe cutremuratoare, aproape goală.
Dar să revenim la râul cel cu nume ce amintește, nu se știe din ce motive, de bogăția sub formă de aur. Aranca ( în sârbă Zlatica, cu alfabetul chirilic: Златица, maghiară Aranka) are un nume destul de ciudat și nu îndeajuns de explicat de învățați. În limba sârbă ( Злато, Zlato) ar însemna (râul de) aur (?). Și în maghiară (Arany) însemnă tot aur. Este greu de crezut această semnificație din moment ce pârâul nu vine din munți și astfel nu ar putea purta firicele de aur aluvionar. Nu au fost consemnate exploatări de metale rare în aceste locuri. Cum toate aceste nume sunt la feminin poate că spiritul liric al înaintașilor au asemuit râul cu vre-o domniță numită Aurelia (iarăși vorbim de aur) sau Aranka. Deși nu probează nimeni supoziția sună, totuși, interesant! Sau cum a spus cărturarul Giordano Bruno în „Gli eroici furori”: „se non è vero, è molto ben trovato”.
Aranca are o lungime totală de de 117 km, din care 76 km în România în regiunea Banat din România și Serbia. După ce curge paralel cu râul-mamă Mureș, spre vest, pe lângă localitățile Sânpetru Mare, Saravale, orașul Sânnicolau Mare, apoi cotește ușor spre sud-vest și intră în comunele Dudeștii Vechi și Valcani, unde iese din România după ce a parcurs 76 km pe teritoriul românesc. Restul de 41 km până la vărsarea în Tisa, Aranca străbate teritoriul Serbiei, unde este numită Zlatica. Pe o scurtă porțiune de 1,4 km râul marchează frontiera româno-sârbească.
Odată intrată în Serbia, cursul Arancăi cotitură se accentuează spre sud-vest, primește din dreapta apele canalului Kikinda, prin care se conectează la canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, la sud.
Mai departe trece pe lângă localitatea Padej și se varsă în Tisa la Ada, un oraș pe malul drept al Tisei. În apropierea orașului Banatski Monoštor, Zlatica primește în dreapta principalul său afluent, Begej ce nu trebuie confundat cu Bega deși poartă un nume similar.
Deși de importanță minoră în județul Timiș, Aranca aparține bazinului hidrografic al Dunării. În partea inferioară a fost canalizat, deci navigabil în ultimii 10 km și de asemenea foarte important pentru irigarea terenului arabil din valea sa. În apropiere de satul Jazovo, apele Zlatica sunt folosite pentru iazul cu pești Ostojićevo, iar acolo se află și o mlaștină naturală Celeruša. De altfe toată zona este considerată un rai al iubuitorilor de natură semi-sălbatecă unde încă se mai poate pescui în liniște câte un peștișor.
Cel ce caută frumosul simplu poate găsi lucruri interesante în toate satele de pe cursul râului Aranca. Să o luăm agale la vale pe lângă apă ca să ajungem în Sânpetru German. Sat ca și uitat din valea Mureșului cu o istorie destul de îndelungată pentru a consemna câteva date ce ar putea atrage atenția.
Locul a fost folosit de oameni din vechime încă înainte de apariția uneltelor de metal. În sat au fost escavate rămășițele unei așezări neolitice și ale unui loc de înhumare aparținând culturii Bodrogkeresztúr și Baden.
Sânpetru German a fost menționat pentru prima dată în acte papale în 1332-1337. Cel mai vechi proprietar al său a fost episcopul de Csanad. În 1335 a fost menționat într-o diplomă ca sacerdos de Sancto Petro. În 1564 a fost menționat ca Kys Zent Peter, în 1717 ca Sfântul Petru, în 1808 ca Sfântul Petru (german), în 1913 ca Sfântul Petru (german). În 1421, episcopul Dózsa Marczali a primit o nouă scrisoare de donație de la regele Sigismund.
În 1557-1558 aici se mai numărau doar 18 locuitori. În 1561 era deținut de Péter Maczedóniay, iar în 1564 existau doar trei case plătitoare de impozit, care au fost achiziționate de căpitanul Demeter Olcsárovics din Gyula. În timpul ocupației turcești a aparținut districtului Felnac, în 1582 a fost locuit de încă patru ciobani sârbi.
În 1618, a fost deținut de Benedek Vas din Tövisi, care a încredințat administrarea localității locțiitorul căpitanului de Borosjenő, György Szentandrási, și ia transferat o treime din veniturile sale. În 1655 II. Regele Ferdinand l-a dăruit pe Sfântul Petru lui Ferenc Nagy, Miklós Milojkovics și György Dienes.
La momentul recensământului din 1717, în așezare erau 14 case. În 1718 a fost atribuit raionului Timișoarei.
Așezarea primiilor coloniști germani a avut loc în timpul migrației caroline a șvabilor din anii 1721-1724. În 1764, în timpul guvernatorul Timișoarei, Knoll, la momentul așezării celor din valul terezian, satul a fost extins cu 34 de case pentru coloniștii germani din Alsacia-Lorena. În 1766 se spune că alte 60 de familii germane s-au stabilit acolo. Tot în acea perioadă au sosit și coloniștii sârbi.
În 1779 a fost anexată judeţului Timiş. În 1838 erau 135 de loturi agricole întregi. Până în 1848 devine proprietarul directă a Cancelariei de la Viena și mai apoi al administrației forestiere.
În 1910, din 2.619 locuitori, 1966 erau germani, 470 maghiari, 73 români și 104 țigani. Dintre aceștia, 2.385 erau romano-catolici și 172 greco-ortodocși. Până la 1918 satul a aparținut raionului Aradul Nou din comitatul Timiș.
Au existat de-a lungul timpului mai multe mici așezări în hotarele din Sânpetru German între care poate fi amintit satul ce purta numele de Sfânta Maria (Satul Maicii Domnului).
La începutul colonizării a fost ridicată în 1726 o casă de rugăciune. Între 1729 și 1738 casa de rugăciune a fost transformată într-o biserică de lemn.
Dar azi ca loc interesant de văzut în localitate este biserica romano-catolică Sfântul Petru și Pavel construită în 1774 ce este trecută în Registrul Monumentelor sub numărul AR-II-m-B-00645. Zidul este inscripționat cu textul: MarIa TheresIa HUngarIae RegIna PIa PIIs AnnUIt VotIs SanCtIs Petro PaULo ApostoLIs HasAe Des Erre XIt EXtrUXIt.
În 1825 a fost instalat în turn un ceas adus de la Timișoara, iar în 1860 biserica a fost dotată și cu o orgă. În 1910 au fost cumpărate cele trei altare. Altarul mare este închinat Sfinților Petru și Pavel, altarul din stânga Maicii Domnului și altarul din dreapta Sfântului Iosif. În 1924 biserica a fost completată cu picturile murale de azi. În 1860 Anton Dangl din Arad a construit o orgă cu 12 registre.
În episoadele următoare vom mai depăna istorisiri despre satele ce se înșiră pe cursul Arancăi. Tot atunci vom aduce aminte și de disputa dintre mănăstirea Bezdin și biserica romano-catolică din Sânpetru German.
