11.1 C
Timișoara
vineri 29 martie 2024

Banatul ieri și azi: Timișoreanul Sava a condus prima mare răscoală antiotomană

Perioada de timp în care bucata noastră de țară dintre cele trei mari cursuri de apă din centrul Europei a fost administrată de puterea otomană este încă foarte puțin cunoscută. O provincie până atunci eminamente creștină a trecut, în urma războaielor de expansiune, în posesiunea, mai exact în exploatarea, Marii Porți, iar acest lucru nu a plăcut deloc celor ce locuiau aici de sute de ani.

Deși administrația turcă era oarecum tolerantă cu supușii ei de alte credințe și dorea doar poziții militare de dominare, ca să adune cât mai bine birurile bănești, au fost totuși o seamă de răscoale care au încercat să schimbe situația. Chiar dacă au fost înfrânte destul de repede, urmările lor au impus o altă abordare a drepturilor populației de către conducere.

Una din primele revolte ale populației creștine, mai cu seamă de credință răsăriteană, i-a avut ca principali conducători pe trei bănățeni de origine sârbă.

Răscoala din Banat a fost o rebeliune armată, organizată și condusă de episcopul ortodox sârb Teodor de Vârșeț și de Sava Temisvarac, împotriva otomanilor din Eyaletul din Temesvar. Acest Sava era un brav militar care se trăgea de loc chiar din orașul nostru, după cum îi arată și numele cu care a rămas consemnat în istoriografia sârbească. După înfrângerea răscoalei pe care a condus-o, Sava și-a continuat cariera militară în slujba principatului ardelean, iar mai apoi, ca ofițer al Sfântului Imperiu Roman de origine Germană, până în anul 1612.

Revolta populară, care a devenit în scurt timp militară, a izbucnit în anul 1594, în stadiul inițial al lungului război împotriva otomanilor.

Luptele au fost purtate de trupele de haiduci ortodocși, formate din mai multe populații locale, dar mai ales din sârbi. Românii (valahii) nu sunt consemnați separat și din motive de subordonare bisericească. Indiferent de limba vorbită, toți se supuneau episcopiei de la Vârșeț. Abia mult mai târziu aveau să se desprindă și să fie considerați o etniei distinctă. Cei cinci mii de războinici, destul de bine înarmați, au reușit să cucerească rapid mai multe orașe din regiune, înainte de a fi zdrobiți de armata otomană. Răsculații purtau în luptă steaguri cu icoana Sfântului Sava, care îi întărea în luptă. De aici avea să vină și răzbunarea turcilor.

Nemulțumirile nu erau specifice doar provinciei Banatului. Întreaga construcție imperială otomană, ce ajunsese la apogeul ei, era destul de fragilă. Domnia lui Suleiman I a fost descrisă ca fiind cea mai faimoasă perioadă din istoria otomană. La sfârșitul acesteia, însă, războaiele constante şi-au reluat cursul, dăunând economiei. Politica economică defectuoasă care a urmat a zguduit condițiile de viață ale populației și, odată cu acestea, bazele societății otomane; oficialii de stat au devenit, rapid, săraci, plățile lor fiind fără valoare, iar corupția și mita înflorind. Revolta a lovit în întregul Imperiu Otoman, rebeliunea trupelor din capitală, din ianuarie 1593, forțând vizirii să caute un nou război de cucerire pentru a ieși din criză.

Populația din Sanjakul de Cenad a suferit în această perioadă, ca mai toate localitățile, împilări importante, sporite și de coreligionarii lor creștini ce conduceau locurile.

Sipahii săraci i-au suprasolicitat pe țărani, iar sipahii și-au impus propriile taxe asupra țăranilor, în ciuda legilor care împiedicau astfel de acțiuni. De asemenea, colectorii de taxe au abuzat de poziția lor, luând biruri tot mai mari. Beii și șefii creștini de localități foloseau casele populației, uneltele și animalele și mâncau gratuit, ceea ce a fost, în cele din urmă, împiedicat prin ordin guvernamental. Un rezultat al unor astfel de comportamente a fost o migrație masivă a populației în Transilvania, în 1583.

Înregistrările arată înrăutățirea stării populației și creșterea inflației. Din surse otomane s-ar putea concluziona că principalii inițiatori și conducători ai răscoalei au aparținut chiar straturilor creștine din serviciul militar otoman. După cucerirea otomană a cetății Gyula, în 1566, aceștia au început să-și piardă privilegiile și au devenit parte a clasei inferioare. O parte s-a mutat în Transilvania, o parte a rămas pe loc, în timp ce un număr mare s-a alăturat trupelor de haiduci. Înfrângerea otomanilor în bătălia de la Sisak, din 22 iunie 1593, și rezultatul incert al luptei din Ungaria Superioară, la începutul lungului război turcesc, 1593–1606, a trezit conflicte interne și, de asemenea, a pus în pericol dominația otomană în principatele vasale ale Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei. Acest lucru a creat și condițiile pentru răscoala sârbă din Banat, din 1594.

Grupuri mai mici de funcționari creștini, dar și otomani, precum și unii sipahi s-au adunat la granița cu Transilvania condusă de vasalul otoman Sigismund Bathory, unde au fost active numeroase cete de haiduci înainte de război, care au primit ajutor de la Gorge Palotic, banul de Lugoj, și de la Ferenc Geszti, unul dintre principalii comandanți transilvăneni. La început, grupul a atacat caravanele comerciale. Apoi, grupul a crescut numeric și a început să atace fortificațiile și gospodăriile izolate.
Locuitorii au fost forțați să se alăture revoltaților, deoarece rebelii amenințau că le vor lua proprietățile și chiar viața, ceea ce este contrar a ce se crede despre caracterul popular al revoltei.

O sursă occidentală susține că rebelii au cucerit mai întâi Ineul și Vilagosvar-ul. Apoi au împins otomanii tot mai spre sud, în intenția de a-i arunca definitiv peste Dunăre.

Imediat după retragerea trupelor osmane, grupurile rebele care au devastat anterior locul Ohat, au atacat Beçkerek (Zrenjanin), orașul bogat construit de marele vizir Sokollu Mehmed Pașa, 1506–1579, ca sediu de raia. Aici rebelii au avut sprijinul populației locale, ceea ce a dus la o înfrângere rapidă a rezistenței otomane. Răsculații au căutat să plece de îndată ce au strâns prada. Totuși, localnicii s-au opus, deoarece se temeau de represaliile otomane.

V. Krestic notează că otomanii credeau că rebeliunea va fi ușor de înăbușit, numind un oficial mai mic, procuratorul de cereale Ali Çavus, care până atunci adunase taxe doar de război, în calitate de comandant al unui detașament din Sanjak-ul de Smederevo.

Detașamentul otoman a fost distrus lângă Zrenjanin, iar Ali Çavus a fost demis la întoarcerea lui la Belgrad. Rebelii au jefuit Titel și multe sate locuite de musulmani din împrejurimi, ucigând mulți musulmani, iar o mare parte i-au luat ca prizonieri și i-au ținut într-o biserică, forțându-i să se convertească la creștinism, potrivit lui Mustafa Selaniki. Populația musulmană din zonele învecinate, care nu a fost prinsă de revoltă, s-a retras în orașele fortificate. Tăiați la sud și la est, puținii musulmani din zona Kanjiza au luat, cel mai probabil, drumul Cenadului și Segedinului.

În martie, un grup de rebeli condus de Petar Majzos a ars Vârșețul și a jefuit populația satelor învecinate, apoi s-a retras în Transilvania. La sfârșitul acelei luni, răsculații au atacat și au jefuit Bocșa și Margina. În această perioadă, se pare, incursiunile bandelor s-au transformat într-o răscoală. Scopurile răscoalei au fost exprimate de clerul ortodox, în frunte cu episcopul de Vârșeț, Teodor.

Rebelii sârbi au reușit, inițial, să cucerească mai multe orașe din Banat, inclusiv Vârșețul, Becicherecul Mare și Lipova. Au urmat și localități mai mici, ca Titel și Bečej, situate în regiunea Bačka. Importanța acestei revolte este ilustrată de versurile unui cântec național sârbesc: „Sva se butum zemlja pobunila,/ Šest stotina podiglo se sela,/ Svak na cara pušku podigao!” („Toată țara s-a răsculat,/ șase sute de sate s-au ridicat,/ Fiecare și-a îndreptat arma în direcția împăratului”).

După operațiunile din zona Vârșeț, un mare convoi de nave otomane cu material militar a fost atacat pe malul sudic al Dunării, în aval de cetatea Belgradului, cel mai probabil de haiducii din zona Smederevo. În aprilie și mai rebelii au distrus importante fortărețe otomane de pe malul stâng al Dunării, în sudul Banatului.

Potrivit cronicarului otoman Mustafa Selaniki, rebeliunea era condusă de un creștin nenumit, identificat drept sârbul „spahija Vukadin”, deținător de ziamet, care avea un rang înalt în organizația sipahilor (corp militar). După ce și-a pierdut serviciul și pământurile, a mers la Sigismund Bathory să-i ceară ajutor. S-a întors repede, cu mai mulți ofițeri care aveau să ajute la ridicarea răscoalei și la stabilirea organizării militare.

La mijlocul lunii mai, episcopul Teodor a condus o misiune care a solicitat sprijinul lui Sigismund Bathory și, în schimb, i-au oferit domnia tronului sârbesc. Cu toate acestea, Bathory a insistat să se supună sultanului otoman și nu a făcut față cererilor acestora.

Primul mare succes al rebelilor l-a reprezentat atacul de la Moldova (Veche), pe Dunăre, unde au ucis echipajul otoman și au dat foc cetății orașului. Au învins apoi paza otomană de la docul Hram și echipajul fortăreței de lemn Palanka din Pancevo. Poarta otomană a trimis o armată de 1.000 de ostași (cavalerie și infanterie), când știrile despre atacuri au ajuns la Belgrad și Smederevo. În bătălia care a urmat, de lângă Pancevo, din 26 mai 1594, liderul rebel Vukadin și 1.000 de oameni au fost uciși, un vechi document sârb afirmând că „sârbii și turcii au luptat, mulți sârbi au căzut”. Rebelii purtau steaguri purtând efigia Sfântului Sava, sfântul protector al Serbiei, care dădeau luptei lor aspectul unui război sfânt. Ca răspuns, Sinan Paşa, ce conducea armata otomană, a adus din Damasc steagul verde al lui Mahomed. Pentru a impresiona populația, pașa din Belgrad a poruncit să fie aduse moaștele Sfântului Sava, care se aflau în mănăstirea Mileševa. La data de 24 aprilie 1594 au fost arse în public, pe platoul Vračar (azi district al Belgradului). Tradiția spune că doar o mână a acestor moaște a mai rămas intactă. Pe locul acestui rug se află astăzi marea catedrală Sfântul Sava din Belgrad. După ce Serbia și-a câștigat independența deplină, a fost planificată ridicarea unei catedrale dedicate sfântului, parte a planurilor de modernizare a Belgradului. Deși placa de construcție a bisericii a fost sfințită în 1895, construcția proiectului câștigător, inspirat de forma mănăstirii Gračanica, din Kosovo și Metohija, și catedrala Hagia Sofia, din Istanbul, a început în 1935. Construcția s-a oprit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada comunistă, pentru a fi reluată abia în 1984. Din 2010, exteriorul este finisat, dar interiorul încă nu este pe deplin terminat. De pe amplasamentul său, biserica domină peisajul orașului Belgrad și a devenit un simbol național.

Gestul nesăbuit al turcilor avea să dea un nou imbold de continuare a luptei. Anticipând un atac otoman, rebelii au cerut ajutorul Transilvaniei și austriecilor. Cerințele rebelilor au fost trimise de la Vârșeț și Becicherec, ceea ce indică faptul că existau două centre independente ale răsculaților. La începutul lunii iunie, Bathory a convocat o întâlnire, la Alba Iulia, a magnaților săi, cu privire la sprijinirea rebelilor bănățeni. Dar, din păcate, răspunsul lor nu a fost favorabil răsculaților. La 11 iunie, au dat o hotărâre prin care anunțau că ei nu trebuiau să-și rupă subordonarea față de otomani. Legătura cu Transilvania nu s-a oprit însă. George Palotic a furat armamentul pregătit de ardeleni și l-a trimis rebelilor, încurajându-i să continue lupta. Ulterior, le-a promis că Bathory le va veni în apărare în curând.

La 13 iunie, de la Vârșeț, episcopul Teodor, banul Sava Timișoreanul (Temisvarac) și Velja Mironic au promis, într-o scrisoare către principele Moise Secuiul, care conducea hotarele principatului, în numele tuturor sipahilor lor, cnezilor și a „toată populația sârbă” (adică ortodoxă), că vor sluji cu credință domnitorului Transilvaniei.

Între timp, grupul Zrenjanin a căutat protecție la curtea vieneză, trimisul lor, George Racz, sosind la Hatvan pe 10 iunie, întâlnindu-se cu generalul Teuffenbach, iar apoi și cu arhiducele Matthias la Esztergom. Austriecii au trimis două mici detașamente, dintre care unul a fost nimicit de tătarii din Crimeea pe drum, în timp ce sprijinul Transilvaniei s-a rezumat la un aport continuu de ofițeri și susținere morală.

Între timp, războiul și-a schimbat vizibil cursul în favoarea otomanilor. Sosirea tătarilor din Crimeea, conduși de hanul Ğazı II Giray, a forțat armatele creștine să ridice asediile Esztergom și Hatvan și să se retragă în Ungaria Superioară. Acest lucru l-a determinat pe Marele Vizir Koca Sinan Pașa să acorde atenție Banatului. El l-a numit pe Mehmed Pașa, Beylerbey-ul Anatoliei, comandantul unei armate formate din trupe din eyaleții Anatoliei și Karaman și, de asemenea, din 3.000 de ieniceri, care să se ocupe de rebelii din Becjcherec. Pe măsură ce sosea vestea despre răspândirea răscoalei în zona Timișoara, Mustafa Pașa, Beylerbey din Temesvar, a primit ordin să se îndrepte imediat din Buda spre Banat. Rebelii nu au opus o rezistență serioasă, fiind învinși până la 10 iulie 1594.

Acest episod este doar o mică parte a efortului permanent al locuitorilor bănățeni de a scăpa de necazurile aduse de administrația Semilunei. Dar urmările lui aveau să se vadă peste mulți ani, chiar peste decenii.

Ce a făcut timișoreanul nostru Sava, dar și lugojeanul Iancu Halabur sau Velja Mironić, alături de liderul lor spiritual, episcopul Teodor de Vârșeț, a reprezentat prima mare scânteie a focului ce avea să schimbe lucrurile în toată țara Banatului.

Alte subiecte :

Căutăm jandarmi juniori pentru o zi

Vrei să te joci cu cei mai fideli parteneri, cățelușii Jandarmeriei? Ți-ar plăcea să pornești sirenele mașinilor de intervenție? Ziua Jandarmeriei...

Decernare, Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler directorului general al TNTm

Joi, 28 martie 2024, de la ora 19:00, în Sala Mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a avut loc evenimentul de decernare...

Citește și :