Banatul ieri și azi: Locuitorii din Torac nu-și uită, nici după 200 de ani, rădăcinile din Săcălaz

1141

Deși Torac este o localitate cu o destul de mare însemnătate și este consemnată în documente de epocă cu mult timp în urmă, a căpătat o importanță deosebită pentru români abia mai târziu.

Prima atestare documentară a satului datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, în anii 1332–1337, când localitatea apare sub toponimul Tarnuk-Tharnuk în registrul zecimii papale pe care preoții o plăteau către Roma. În registrul zecimii papale din arhivele eparhiei catolice de Cenad, de care aparținea locul, exista doar un sat. În timp, aveau să se definească două entități. În 1401 era un sat în comitatul Keve, iar în 1400–1455 localitatea era deținută de familia Csáki. Satele numite Bessermén și Fancsal, care aparțineau comitatului Keve, se învecinau tot cu Toracul din Evul Mediu, după cum rezultă din documente de la 1400, păstrate în arhivele familii conților Csáki.
Torac era o așezare bine plasată în câmpia inundabilă a Banatului de Centru, printre mlaștinile cursurilor diferitelor brațe ale Timișelului sau ale Begheiului. De altfel, numele de Begei (Begejci — Бегејци) l-a purtat actualul Torac în timpurile străvechi. Torac sau Torak (format din satele Toracul Mare și Toracul Mic, Nagytárnok és Kistárnok, ori, în germană, Großtorak und Kleintorak) este parte a comunei Jitiște (Žitište), din districtul Banatul Central din Voivodina. Drumul care ducea la podul peste canalul Bega constituia granița dintre cele două localități.

Potrivit recensământului din 2011, satul are o populație de 2.291 de persoane, în marea sa majoritate formată din români. Deși acum se trăiește destul de calm pe aceste meleaguri, lucrurile nu au stat mereu așa. Dacă se ascund unele fapte sub covorul uitării, nu înseamnă că acestea nu s-au petrecut.

În anul 1946, cele două părți au fost unite sub denumirea comună Torak (Torac). În anul următor, 1947, numele a fost schimbat, în mod oficial, în Begejci (Begheiți, în românǎ). Ca urmare a schimbărilor politice dintre 1987 și 1999, în noua Iugoslavie (formată din Serbia și Muntenegru), localitatea a revenit la denumirea veche, de Torak (Torac), la începutul anului 2001. Acum, dacă s-ar ține cât de cât la tradiție, ar putea la fel de bine să se numească Noul Săcălaz.
După ocuparea zonei de către Imperiul Otoman, aceasta a pierdut multă populație, ca urmare a războaielor, dar și a exodului oamenilor spre locuri mai liniștite. În timpul ocupației turcești, satul a fost distrus și a fost trecut și pe harta generalului Mercy ca loc nelocuit în districtul Becskerek, numit Toraik.

Odată cu semnarea Tratatului de la Passarowitz, la 21 iulie 1718, războiul habsburgic cu Imperiul Otoman s-a încheiat. În urma expulzării turcilor, regiunile de la nord de Dunăre au devenit parte a Imperiului Habsburgic. Chiar și în 1761, locurile au fost menționate ca „sălbăticie nelocuită”.

În 1751, Curtea de la Viena a transferat Banatul, de la un guvern militar, la unul civil. Acest an a marcat și începutul unei politici de colonizare a miilor de germani și a altor grupuri de pe teritoriile Sfântului Imperiu Roman în teritoriile cucerite de la turci, inclusiv în regiunea Banatului. Pământurile cele mai fertile au fost, evident, păstrate pentru coloniștii germani care erau mai apropiați de autorități prin limbă, dar și prin religie.

Atunci a început strămutarea locuitorilor români din Săcălaz în zone mai îndepărtate de cetatea Timișoarei, pentru a înlătura pericolul apariției unei răzmerițe.

Între 1765 și 1767, Curtea de la Viena a ordonat colonizarea cu forța a românilor dintr-o zonă în alta a Banatului, pentru a face loc coloniștilor din alte părți ale Sfântului Imperiu Roman. Astfel, românii din Szakálháza, sau Sǎcălaz, dar și de la Mândruloc (nu departe de râul Mureș, lângă Arad), au fost colonizați cu forța în zona Toracului de astăzi. Ajunși pe noul lor teritoriu, acești coloniști au dat vechile nume noilor așezări, adică Sǎcălaz (Toracul Mare) și Sefdin (Toracul Mic).

La 13 august 1776, episcopul Timişoarei, Moise Putnic, a sfinţit biserica din Toracul Mare cu hramul Sfântul Gheorghe. Biserica are un antimis de valoare istorică, care a fost dăruit de Patriarhul de la Ipek, purtând o inscripție în slavonă veche, care a fost adus de Episcopul Moise Putnic în această zi specială.

În 1779, Curtea de la Viena a hotărât să dea Banatul în administrarea Ungariei. Odată cu această reorganizare, se înființează comitatul Torontal. În acest context, are loc o revenire la vechile toponime, adică Săcălaz (Szakálház) a devenit Nagy Torák (Toracul Mare), iar Mândruloc a căpătat numele de Kiss Torák (Toracul Mic), ambele așezări devenind parte a administrației din Becicherecul Mare.
Există o poveste apocrifă, cuprinsă în mai multe izvoare, conform cărei prin Torac a trecut împăratul Iosif al II-lea (1765–1790), în vizitele sale prin părțile de sud ale imperiului și în orașul Timișoara. O astfel de afirmație nu este însă fundamentală în jurnalul împăratului.
Un prim episod de răzvrătire a locuitorilor este consemnat la 4 septembrie 1782, când locuitorii din Itebei, Toracul Mare, Toracul Mic și Sângiorge (Begei St. György) s-au revoltat, refuzând să se supună noului proprietar al satelor lor, nobilul Izsák Kiss. Pentru a liniști situația, guvernul a trimis o delegație de împăciuire, dar și militari care să supravegheze situația.

Istoricul sârb Borislav Jankulov a afirmat (în mod eronat, după cum se dovedește ulterior) că, în 1800, proprietarul Izsák Kiss a colonizat coloniști germani în Torac și în satul vecin Sângiura [Begei St. György]. Deși au existat germani atât în ​​Toracul Mare, cât și în Toracul Mic, de-a lungul timpului, se pare că satul în cauză, la acel moment, 1800, era Klek (Begaföröl), și nu Torac, conform lucrărilor lui Antal Bodor.

În 1807, Toracul Mare și Toracul Mic au devenit domeniul lui Antal Kiss, în posesia căruia vor rămâne până în 1840. Odată cu moartea lui Kiss Antal în anul 1840, Toracul Mare și Toracul Mic sunt administrate de unul dintre urmașii familii, Ernö Kiss. Acesta a fost împușcat în cetatea Aradului, în timpul revoluției din 1848–49.

Un eveniment care a marcat așezarea Torac a fost marele incendiu din 1856. Cu acest trist prilej a fost mistuit un sfert din sat. Iar marea holeră din 1866 a mai luat, și ea, 400 de suflete din comunitate.
A urmat o serie de măsuri de natură să slăbească apăsarea asupra țăranilor. În ciuda câștigurilor obținute în acest timp, cum ar fi abolirea iobăgiei, în loc de confiscarea și distribuirea pământului nobililor locuitorilor săraci și nevoiași, Curtea de la Viena a vândut pământul unor nobili sau negustori cu dare de mână, care au fost, ulterior, ridicați la ranguri nobiliare, cum ar fi contele Dukai Csekonics, în cazul Toracului Mare și Toracului Mic. Această situație avea să se perpetueze până la Primul Război Mondial. Moșiile erau vândute ori primite ca dotă de familiile nobiliare, asedeori înrudite. E drept că, uneori, dar mult mai rar, erau și cazuri de români înnobilați. Unul dintre cele mai strălucite exemple este al Mocioneștilor.

Toracul și războiul ruso-turc din 1877–1878 (Războiul pentru Independența Românilor)

Un moment deosebit în viața torăcenilor s-a petrecut când trupele noului stat românesc de peste Carpați luptau, altături de cele rusești, împotriva Imperiului Otoman.

Românii din Austro-Ungaria au urmărit cu mare interes și mândrie participarea Armatei Române la războiul ruso-turc din 1877–1878, care a fost și Războiul de Independență a României. Mulți români bănățeni ar fi dorit să se alăture efortului de război, fie ca voluntari, fie cu sume de bani. Guvernul de la Budapesta a interzis formarea de comitete românești de asistență pentru soldații români răniți, permițând, în schimb, doar colectări individuale. Confruntați cu această situație, românii din Monarhia Duală au răspuns angajându-se în astfel de eforturi individuale strângere de fonduri și, în special, de materiale medicale. Iudita Mǎcelariu din Sibiu, Transilvania, a lansat prima acțiune individuală de asistență medicală pentru soldații români răniți.

Presa românească din Austro-Ungaria a publicat, în mod curent, scrisori și liste cu donatorii și persoanele care au colectat contribuții pentru soldații români răniți. Printre aceste scrisori, Gazeta Transilvaniei din Braşov, în numărul din 5/17 martie, a publicat scrisoarea Anei Fizeşanu, născută Creţiunescu, soţia preotului Pavel [Paul] Fizeşianu din Toracul Mic. Lista conținea 52 de nume, majoritatea fiind din Toracul Mic, dar și din Toracul Mare, care au donat în total 19 forinți, precum și rechizite de scame pentru pansarea rănilor.
Dar strămutații din Săcălaz aveau să plece din nou din locurile lor. Pe la finalul secolului al XIX-lea s-a întețit fenomenul emigrației peste Ocean. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și începutul războiului, în 1914, Austro-Ungaria a cunoscut o mare scurgere de populație etnică, majoritatea mergând în America de Nord, mai ales în Statele Unite și orașele sale industrializate din nord, în căutarea beneficiului economic.

Toracul a cunoscut, și el, pierderi de populație. În Statele Unite ale Americii, românii s-au stabilit relativ târziu. De exemplu, în 1904 erau 12 români în orașul South St. Paul din statul Minnesota. Conform dovezilor prezentate de John Stefan, aproape toți acești români erau din Toracul Mare, județul Torontal. Printre primii români stabiliți în South St. Paul s-au numărat Ștefan Roșu, Pavel Alașu, Ioan Musteți, Andrei Musteți, Teodor Cinezan, Pavel Motoc și Pavel Anuica.

Dar Canalul Bega și Torac sunt indisolubil legate. Nu se pot concepe unul fără altul. Navigația pe apele liniștite și regularizate ale Begăi a adus beneficii celor de pe malurile sale.

În 1892, Parlamentul de la Budapesta a alocat fondurile necesare pentru a transforma Bega într-o cale navigabilă prin introducerea mai multor ecluze în punctele cheie ale canalului. Proiectul este finalizat în 1912. Prin această acțiune, Toracul este conectat cu Timișoara și Becicherecul Mare. Până la începutul secolului al XX-lea, majoritatea populației celor două orașe folosea apa curgătoare a canalului Bega pentru consumul zilnic (băut și gătit). Începând cu anul 1900, la Torac au fost forate primele fântâni arteziene cu apă mult mai curată. Acțiunea a avut și puternice influențe asupra sănătății. Aceasta pare să fie și consecința dragării canalului Bega, în curs de desfășurare în acel moment, o acțiune care a făcut ca apa canalului să fie nesigură pentru consumul zilnic.

În 1910, Toracu Mic avea o populație de 2.850 locuitori, dintre care 21 maghiari, 65 germani, 2.729 români și 35 țigani. Dintre aceștia, 71 erau romano-catolici și 2.764 ortodocși. În același an, în Toracul Mare erau numărați 3.349 de locuitori, dintre care 31 de maghiari, 82 de germani, 3.181 de români și 43 de țigani. Dintre aceștia, 86 erau romano-catolici și 3.206 ortodocși.

În 1910, pe lângă localitate a trecut prima navă mai mare pe apele canalului Bega. În consecință, până la începutul Primului Război Mondial, locuitorii din Torac au putut călători la Timișoara și Nagy Becskerek cu barja, care avea un program zilnic de navigare între cele două mari orașe ale regiunii. Un serviciu cu nava de pasageri către Becicherecul Mare (după al Doilea Război Mondial purtând numele partizanului Žarko Zrenjanin) a continuat până la mijlocul anilor 1960, când un serviciu de autobuz a devenit modalitatea preferată de transport a toracenilor către oraș.

În anul 1912 a fost construit actualul pod de piatră și beton peste canalul Bega, situat între Toracul Mare și Toracul Mic. Până în acest an fusese folosit un pod de lemn instabil, „pe care apa curgătoare și gheața l-au mutat din loc în loc”.

Dar despre torăcenii care au dorit să-și recapete locurile strămoșilor din Săcălaz vom vorbi cu un alt prilej.

LĂSAȚI UN MESAJ