Ne continuăm plimbările printre monumentele timișorene vorbind câte și mai câte cu profesorul Nicolae Țăran despre starea culturală a orașului ce parcă nu reușește să se adune pentru evenimentul din 2023. Toată lumea are bune intenții dar încă nu se vede o evidentă coagulare a forțelor locale dar și naționale.

– Domnule Nicolae Țăran, se face ceva semnificativ în această conlucrare dintre autorități și oamenii de cultură și artă ai urbei?
– Nu e vorba de ceva personal. Cred că mulți timișoreni, dar asta este un lucru important și pentru România, ar aprecia o colaborare în acest sens.

Aș veni cu o propunere oarecum surprinzătoare. Propun conducerii Primăriei și Consiliului Județean să angreneze în proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană și marile orașe românești. Pentru că e clar că Iașiul ne-ar susține, Clujul ne-ar susține. Să trecem peste micile divergențe și contestări. Și Aradul ne-ar fi alături. Toată România ar avea interes ca Timișoara culturală să fie un succes. Nu e vorba aici de a ne ameliora imaginea sau de a ne făli cu ceva ci toată lumea ar câștiga pentru că dacă ar veni câteva formații de la festivalul rock de la Cluj se poate spune fără probleme „da, ei au venit de la Cluj”.

Asta ar mări și potențialul cultural național. Nemaivorbind că am putea prelua și de la Novi Sad. Acolo e un festival rock deosebit de însemnat (poate chiar peste Cluj). Trebuie să colaborăm cu Novi Sad care e foarte aproape.

-Să mai adăugăm că și ei vor fi capitală Culturală. Deci cu atât mai mult se impune o strângere a relațiilor cu vecinii sârbi dincolo de declarațiile oficiale. Suntem parte a aceleiași euroregiuni.
– Și mai ales cu Bucureștiul. Nu mai vorbesc. Marile instituții culturale din București cred că vor susține proiectul. Și mai trebuie să apelăm la prietenii din toată țara să ne susțină acest proiect. Implică o mare mobilizare, trăim un moment greu acum, dar eu văd ceva în viitor. Și depășind acest moment, noi ne vom achita cu succes de greaua sarcină pe care o avem de a fi gazda unui asemenea manifestări.

– Ca o concluzie, doar provizorie dar și glumeață, că discuțiile s-ar pot prelungi până la infinit. Sunteți convins că „regele operei” nu este „regele Mihai I” simbolizat în această lucrare monumentală dar neglijată?
– Da! Ha, ha…! Da e vorba, sigur de Traian Grozăvescu. Mă bucur că măcar atât am putur să fac. Să-i cinstim memoria cum se cuvine. Pentru că observați, bustul a fost vandalizat. Nasul spart a fost reparat dar nu au reușit foarte bine. Și așa cum vorbeam și despre Victor Babeș, Traian Grozăvescu nu merită o asemenea tratare. El merită o cu totul altă prezentare. Merită mult mai mult respect decât îi acordăm noi timișorenii și autoritățile locale. Cred că toți avem această datorie să facem mai mult pentru înaintași. Și aș spune în încheiere că nu este singurul exemplu, din păcate, de asemenea manieră.

– Vorbeați și de alte exemple pe aici în apropiere. Dați mai multe amănunte.
– În Piața Traian există două plăci montate de Asociația Culturală „Sorin Titel” imediat după 1990. Prima se referă la Luță Ioviță, cel care a inventat torogoata, cum spunem noi bănățenii (taragotul) pentru noi, transformând un instrument din muzica clasică (dar și militară) maghiar inventat de frații Schunda de la Budapesta. A fost transformat într-un instrument etalon pentru folclorul bănățean și nu numai. Torogoata este folosită în Ardeal treptat a fost folosită și în Oltenia. La Turnu Severin se cântă deja foclor bănățean la torogoată! Nemaivorbind că este folosit și în Ucraina Transcarpatică și Serbia (Banat și numai).

Ioviță a fost și o personalitate excepțională. Un om simplu cu doar patru clase, dar un talent genial și un promotor extraordinar al muzicii. A creat o școală de interpretare. Multe soliste au cântat sub bagheta și îndrumarea sa. A creat forma actuală a folclorului devenit ceva arhetipal care i-a supraviețuit. Și astfel o simplă placă este prea puțin pentru acest om care a murit la Timișoara în 1954. Eu l-am prins în copilărie la unul din ultimele concerte. Și sunt, de aceea, foarte emoționat când vorbesc. A fost o personalitate copleșitoare. Este înmormântat în cimitirul din Calea Buziașului. Dar nici mormântul lui nu este pus în valoare. Câți știu că Luță Ioviță este înmormântat în Timișoara. El s-a născut la Dalci, lângă Caransebeș. E legat de Caransebeș deoarece acolo a apărut acest epicentru folcloric. Și satul Dalci este un fenomen de care a vorbit și Gheorghe Zamfir. Acolo, pe metru pătrat există atâți suflători la trompetă, taragot sau clarinet cum nu există în lume. Acolo folosirea instrumentelor de suflat a devenit ceva ca a doua natură așa cum în suburbiile americane, unde există populație de culoare, există jazz ori blues.

Eiii, această personalitate excepțională nu se bucură de respect. O simplă placă este prea puțin. E pusă pe clădirea, în care se spune că a cântat, în restaurantul „La Marocan”. Dar Luță Ioviță a cântat și la Cluj unde Opera i-a dedicat un concert special. A cântat și la București în Piața Amzei. A cântat la Orșova, la Reșița, la Lugoj și cam în toată România. Alături de Ion Luca Bănățeanu sau Efta Botoca reprezintă un simbol al Banatului legat de Timișoara.

– Cine ar fi cel de al doilea personaj uitat din acest areal din Fabric?

– Există o altă placă ce amintește de Virgil Birou. Un mare prozator al Banatului. Probabil că se cunoștea cu Luță Ioviță. Erau aceiași generație și cărășeni amândoi. Acolo ar trebui o placă mult mai mare cu date pentru ca cei tineri să vadă și să înțeleagă. Virgil Birou a scris un roman excepțional „O lume fără cer” despre Anina, despre mineri, despre cultura carașovei. A mai scris reportaje. A fost un promotor al prozei românești. Merită mult mai mult.

Aceste personalități trebuie incluse într-un proiect „Timișoara Capitală Culturală”. Desigur, e greu să faci așa ceva, tocmai rolul autorităților este foarte important. Ei trebuie să echilibreze tot felul de inițiative. Dar trebuie să exercite un fel de management atipic ca să poată mobiliza toți participanții. Acest proiect nu poate fi realizat dintr-un birou. Nu poate fi realizat de către primar, nu aparține Simonei Neumann care a gândit proiectul ca o mare realizare.

Timișoara a intrat în competiție cu 14 orașe din România (dacă țin minte) printre care Bucureștiul, Iașiul, Clujul. Proiectul nostru a câștigat. Comisia europeană nu a permis ca acest proiect să fie făcut de primărie sau de prefectură sau altă instituție de stat ci de o asociație a societății civile… Trebuie ajutată, trebuie să vină bani… și primăria trebuie să gestioneze foarte competent. Și nu prin ingerințe și politicianism.

Eu adresez, așa foarte direct, un mesaj intelectualilor timișoreni să nu afișeze și să nu apeleze la limbaje contondente și să fie mult mai coezivi. Pentru că dacă ei sunt coezivi atunci toată populația Timișoarei va înțelege că suntem în fața unui moment important. Un moment pe care Timișoara nu l-a trăit de foarte puține ori. Poate la Revoluția de la 1848-49, dar sigur în alt context. Și poate în 1989. Acum este un context fericit. Devenim Capitală Culturală și ne putem exprima plenar. Putem spune cine suntem, de unde venim și încotro vrem să ne îndreptăm noi ca timișoreni și ca români.

Aș încheia cu o parafrază după regretatul președinte american John Fitzgerald Kennedy. El spunea că înainte de a te întreba ce ți-a dat America ar trebui să te întrebi ce ai dat tu Americii”. Înainte de a întreba ce ne dă Timișoara ar trebui să ne întrebăm ce dăm noi Timișoarei. Cred că acest lucru ar trebui să ne motiveze atitudinile și comportamentele nu numai cu acest prilej ci în general.

– Vă mulțumesc mult pentru discuție domnule profesor.

Și pentru a nu lăsa în ceață totală pe cei ce nu au aflat prea multe despre cei doi bănățeni de seamă ce sunt acoperiți de umbra uitării și a nepăsării să mai spunem câte ceva despre ei.

Nicolae Luță Ioviță cel ridicat din satul Dalci din apropierea Caransebeșului a avut o viziune de geniu și a reușit să impună taragotul în muzica românească. La foarte scurtă vreme după lansarea acestui instrument a rămas fermecat de sunetul inegalabil al acestuia și a crezut că se pliază perfect peste ce au de cântat bănățenii. Fie o melodie de joc, fie doină de jale. Este chiar vocea țăranului transpusă în sunet de lemn nobil de abanos.

Adolescentul a început să sufle în simplu fluier ciobănesc pe la rugi și petreceri populare prin satele din apropiere de satul său.
Norocul ce lucrează pe căi ciudate a făcut ca tânărul fluieraș să fie auzit de un împătimit al muzicii din Caransebeș, Pătru Răbăgia, ce îl ia lucrător la oraș. După un timp îi cumpără lui Nicolae Luță un clarinet. Era un pas uriaș de la fluierul cioplit cu briceagul la instrumentul cult folosit în orchestrele mari ce era clarinetul. Era un instrument nobil lucrat îngrijit în ateliere de specialitate cu metale și lemn de esențe superioare. Pentru a nu închide aripile tânărului care începea să se afirme la scurt timp Rebegea îi dă voie să plece, oferindu-i și 2 coroane de cheltuială cu vorbele:
„Ascultă copile, văd că nu m-am înșelat. Tu nu vrei să rămâi slugă. Tu vrei să fii muzicant. M-ar bate Dumnezeu să te opresc.”
La început cânta de unul singur în cârciumile Caransebeșului („Lupșa”, „Mândrușoane”, „Mielu”) și la târguri. Este descoperit de un anume muzicant, renumit la vremea sa pe nume Pera ce îi oferă loc în orchestra lui, la restaurantul „Kereș”. Urcând treptele succesului, este solicitat de Alexa Drugă, celebru violonist de odinioară și șef de orchestră ce cânta la renumitele localuri „Pomul verde” și „Central”. De aici ajunge să fie cunoscut în tot Caransebeșul și este chemat să cânte la Orșova, unde rămâne 3 ani.

Dar adevărata revelație a avut-o în timpul milităriei. Servea în cazarme din Szeged, iar mai apoi la Budapesta. Aude taragotul ce devine torogoata bănățeană sau adevărata orgă a muzicii populare bănățene. Abia au terminat meșterii din atelierele budapestane Vencel József Schunda conceperea și fabricarea acestui instrument sub coordonarea importantului muzicolog G. Kaldy care a studiat partea teoretică a instrumentului.

Geniul muzical al lui Luță Ioviță a ajuns la apogeu pe frontul ce despărțea trupele austro-ungare ce se războiau cu cele italiene. Se spune că ar fi fost undeva în regiunea Piave. După lungi încleștări în tranșeele noroioase când ambele tabere erau sleite de puteri și nu doreau decât câteva minute de odihnă se aude peste trupe zburând un înger ce cântă. Așa a fost asemuit sunetul instrumentului din mâinile lui Luță Ioviță. Ambele armate au ascultat vrăjite acordurile piesei „La Paloma”. Liniștea și pacea a picurat în sufletele bieților ostași care au lăsat jos puștile și au încetat focurile de tun. Pentru multe minute au devenit iar simpli țărani smulși de la ale lor. Nu mai erau soldați puși să se împuște pentru mai marii lor din cancelariile îndepărtate.

A fost o noapte de liniște, un adevărat armistițiu ad hoc adus de torogoata lui Ioviță cel ce a oprit focul cu doinele sale bănățene. Se mai spune că ar fi ieșit din tranșee pentru a schimba țigări și provizii dar și strângeri de mâini prietenești.
Sigur că pacea nu a durat foarte mult dar a blocat măcar un timp încrâncenarea combatanților. A fost o noapte a triumfului muzicii bănățene.

„Luță Ioviță este pentru bănățeni ceea ce a fost Laie Chioru pentru Goga și Barbu Lăutaru pentru Alecsandri.”
—Ion Pătășanu-Berdac

„Popularitatea și prețuirea de care se bucură astăzi cântecul bănățean este în bună parte datorată lui Luță Ioviță. Peste fire de sensibil, el a difuzat ani de-a rândul un repertoriu muzical de cea mai autentică speță, bogat și variat, de o înaltă valoare artistică. În vremea sa, lăutarii bănățeni încetaseră să mai cânte din gură. În acest chip, a pierit aproape de la o zi la alta repertoriul lăutăresc vocal, în fruntea căruia se afla cântecul epic. Luță Ioviță știa să cânte, și când i s-a cerut, a cântat. L-a îndemnat mai ales pe fiul său Niță (cunoscut mai târziu sub numele de Ion Luță Ioviță) să cânte din gură. Pilda a fost urmată și cântecul popular a continuat să înflorească, popularizat de mulți cântăreți și cântărețe din partea locului.”
—Tiberiu Alexandru, etnomuzicolog