9.1 C
Timișoara
vineri 29 martie 2024

Banatul ieri și azi/ De ce a căzut împăratul Iosif al II-lea de pe cal în râul Timiș deși nu a băut răchie de corcodușe

Dacă în episodul trecut al istorisirilor despre cetatea Caransebeșului a fost adusă vorba pe la final despre rolul răchiei de corcodușe în soarta bătăliilor nu a fost doar un artificiu anecdotic pentru a spori frumusețea poveștii.

Deși sună atît de glumeț și de nevinovat episodul și ar părea doar o snoavă mai mult sau mai puțin credibilă ce poate se bazează și pe ceva adevăr totul este foarte serios dar și dramatic. Istoriografia românească nu pomenește scurta și sângeroasa încleștare decât în trecere fără a-i da importanță. Pentru savanții scorțoși e prea pueril subiectul. Pentru cei naționaliști e ceva legat de istoria altora. E grija altor nații să-și dezlege misterele. Ai noștrii au treabă cu tunelurile de sub munții Bucegi unde era tabloul electric al celui mai grozav popor antic.



Dar bătălia de la Caransebeș, așa cum este cunoascută, (Şebeş Muharebesi, Rückzug von Karánsebes, Karánsebesi csata) este de fapt una din cele mai obscure bucăți de istorie a conflictelor ce este încă pe larg studiată de istoricii militari ce nu au ajuns la o concluzie unanim acceptată de comunitatea științifică. Și este înscrisă în topul celor mai mari erori cu una din cele mai înfrângeri rușioase pățite de o armată în plină glorie. După mai mult de două secole încă mai este studiată problema de cărturari și predată studenților de la academiile militare. Un savant a și publicat o teză de doctorat la o prestigioasă universitate canadiană acum recent.

Dar trebuie spus că episodul nu este unul izolat, ci o mică componentă a unor lungi bătălii ce au scuturat Europa de Est la final de secol XVIII și a scimbat mult raportul de forțe între imperiile ce voiau să domine cât mai mult din acest Răsărit.

Bătălia de la Caransebeş este un episod probabil apocrif al războiului austro-turc din 1788-1791 care a avut loc în noaptea de 17 şi 18 septembrie 1788, în timpul căruia armata austriacă condusă de însuși împăratul Iosif al II-lea a suferit o înfrângere gravă. Alte surse occidentale spun că ar fi vorba despre noaptea dintre 21–22 September 1788.

Bătălia de la Sebeş a fost o bătălie între Imperiul Otoman şi Arhiducatul Austriac al Sfântului Imperiu Romano-German, iar bătălia s-a soldat cu victoria otomană (deși nu au tras nici un glonț). Cu toate acestea, sursele otomane și sursele austriece acordă importanță diferitelor evenimente și se ivesc probleme în ceea ce privește care dintre aceste narațiuni reflectă pe deplin adevărul. Sursele disponibile în limba germană, scrise în special de austrieci, au fost scrise mult după război și descriu fapte care nu au arătat deloc partea lor de vină. Istoricii turci par a avea informațiile de la o sursă mai apropiata ca timp și localizare.

Prima mențiune a bătăliei datează de la Geschichte des 18ten Jahrhunderts und des 19ten bis zum Sturz des französischen Kaiserreichs (Istoria secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea până la căderea Imperiului Francez) de către istoricul german Friedrich Christoph Schlosser, publicată în 1843. Adică la 55 de ani de la incident. Această lucrare se referă la Revista Militară Austriacă din 1831 pentru o descriere mai completă:

„O relatare detaliată a istoriei singulare a acestui marș nocturn și a consecințelor sale nu ar aparține domeniului istoriei generale; cu toate acestea, va fi găsit atât autentic, cât și complet în Revista Militară Austriacă din 1831. ”

Prima descriere detaliată a acestei bătălii poate fi găsită în cartea scriitorului austriac Anton Johann Gross-Hoffinger (de) „Geschichte Josephs des Zweiten” (Istoria lui Iosif al II-lea), publicată la 59 de ani după ce se presupune că a avut loc, și este cea care repetă majoritatea autorilor.

O primă versiune povestește întâmplarea cam așa:
Armata austriacă, de circa 100.000 de oameni, a pornit din nordul provinciei către sud pentru a împiedica avansarea armatelor Semilunei ce doreau să ocupe din nou tot Banatul ce l-au pierdut la 1716. O avangardă, formată dintr-un contingent de cavalerie ușoară sau husari, a fost trimisă în față în cercetare pentru a vedea mișcările otomane, dacă au trecut Timișul și au ridicat tabăra în luncă.

Nu se văd turci, în schimb căruțele unei șatre de lingurari erau oprite lângă apă. Aceștia lucrau lemnul moale de salcie ce era din abundență în jur și ofereau localnicilor troace, linguri sau fuse. Abili comercianți aceștia văd ocazia perfectă de a face bani de la soldații însetați de ceva băutură. Ca prin farmec apare un butoi ( sau poate mai multe) cu ceva răchie. Tranzacția a fost pecetluită imediat în schimbul unui pumn de monede.

Desigur, husarii au profitat de ocazie pentru a apuca totul, în defavoarea infanteriei care-i urma îndeaproape. Pedestrașii au venit și ei curând. Au găsit husarii benchetuind iar lor nu le-a mai rămas nimic. Călăreții au refuzat să împartă cu ei alcoolul scump cumpărat. Atât de mult încât au întreprins o fortificare improvizată a taberei și au alungat infanteriștii.

Până aici întâmplarea poate fi doar amuzantă dacă se oprea la atât.
Departe de a se calma, lucrurile s-au înrăutățit. A izbucnit o ceartă cu vorbe grele apoi pumni și repede au scos și baionetele. În acest moment, deja inflamat, un nenorocit de soldat nu are nimic mai bun de făcut decât să tragă un foc de pistol. Entuziasmul lui belicos avea să declanșeze una din marile erori militare cu multe consecințe.

O adevărată bătălie a izbucnit în întunericul serii. Când a devenit clar pentru unele unități de infanterie că nu își pot potoli setea, au strigat „Turcii, turcii mă!”. Husarii, luând lucrurile în serios, au fugit. Infanteria a văzut în acest gest prezența reală a turcilor. Ofițerii care au vrut să oprească confruntările au strigat „Halt, Halt!” ( Stați! Opriți!).

Trebuie spus că armata imperială habsburgică nu era compactă formată din soldați din aceiași etnie. Acolo erau luptători adunați din toate provinciile de la croați, unguri, sârbi, italieni-lombarzi, români ori francezi. Cei mai mulți din cei fără multă școală, ce proveneau din țărani cu puțină pregătire, nici nu înțelegeau comenzile date în limba germană. Unii au interpretat-o ca fiind vorba de numele lui Allah.
Dacă cineva strigă Allah atunci precis turcii sunt aproape și sunt gata de atac. Trebuie luat în seamă și rachiul ce li se urcase la cap. Întunericul, alcoolul poate și ceața ce se ridică toamna în zonele umede din luncă, toate erau ingredientele unui dezastru.

Din scrierile cronicarilor turci ar putea foarte bine să fie vorba de un român (valah) în cazul celui ce a strigat „Turci mă!”. Inscripția apare chiar așa și nu cu cuvinte turcești, latine ori germane.
A pornit o luptă oarbă întree diferitele unități austriece. Fiecare din ele credea că are în față inamicul și trăgeau la întâmplare.

În tabără erau cai de tracțiune. Acest zgomot i-a făcut să intre în panică. Un ofițer a crezut că sunt căruțe turcești cu muniție și nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să ordone bombardarea tabărei cu artileria. Haosul s-a instalat, tabăra armatei austriece s-a trezit doar parțial din beție. În loc să aștepte ce avea să se întâmple, soldații fugeau peste tot. Panica a fost atât de generalizată încât împușcăturile au fost trase în orice umbră „turcească” care se profila. Punctul culminant a fost atins când armata a trebuit să se retragă în fața unui inamic imaginar.

Dezastrul a fost de așa natură încât însuși împăratul austriac Iosif al II-lea, șeful armatelor, a intervenit în învălmășeală pentru a restabili ordinea. Nu a reușit, ba mai mult de atât, a fost doborât de pe cal și a căzut într-un pârâu.

Armata turcă se afla la mică distanță. A sosit a doua zi la fața locului și ar fi găsit acolo 10.000 de morți și răniți (după alți autori, pierderile reale nu ar fi depășit 150 de persoane). Probabil cifra exactă nu va fi știută niciodată dar oricum ambele variante par exagerate atât în sus cât și în jos. O vorbă înțeleaptă spune că în astfel de situații adevărul se află cam pe la jumătatea variantelor.

În stabilirea pierderilor, relatările despre acest incident nu fac distincție între pierderile cauzate de focul propriei armate, cele cauzate de turci și cele cauzate de jefuirea de către austrieci sau valahii locali. Un raport afirmă că ariergarda austriacă a suferit 150 de victime. O altă relatare spune că în zilele de după incident, 1.200 de răniți au fost duși la cetatea de la Arad pentru îngrijiri medicale. O altă sursă susține că 538 de bărbați și un ofițer au dispărut în urma incidentului, dar cei mai mulți au revenit la unități. S-au pierdut și trei tunuri și un cufăr cu acte, hărți și o parte din banii pentru solde.

În declarația sa despre incident, Paul Bernard, autorul biografiei „Sfântului Împărat Roman Iosif al II-lea” din 1968, a susținut că focul „prietenesc” a provocat 10.000 de victime; cu toate acestea, el nu a furnizat nicio sursă pentru această afirmație. Afirmațiile lui Bernard nu sunt susținute de înregistrările arhivelor de război din Austria și nici de cei care le-au revizuit. Relatarea lui Bernard despre război a fost respinsă ca fiind inexactă. Cu toate acestea, afirmația lui Bernard de 10.000 de victime a fost repetată de Geoffrey Reagan. E adevărat că nici documentele austriece nu aveau nici un interes să consemneze chiar întregul dramei iscate din prostie.

Cele zece mii de victime (sau poate mult mai multe) ar putea fi reale dar în ansamblu războiului nu doar la Caransebeș. Dar nu trebuie ascuns și faptul că o mare majoritate a acestor victime au fost rezultatul bolilor, în special a malariei și a dizenteriei.
Un alt document, de data aceasta mult mai recent chiar spune pe nume întâmplării și explică cum prostia poate schimba istoria. (Erik Durschmied: A Barrel of Schnapps: Karansebes, 20 September 1788. W: Erik Durschmied: The Hinge Factor: How Chance and Stupidity Have Changed History.)

Dar evident că documentele otomane ce descriu războiul otomano-austriac din anii 1787-1791 dar și războiul otomano-rus din 1787-1792 au un punct de vedere diferit. Arată că au avut o mare victorie militară. Dar consemnările par a fi mult mai exacte și nuanțate. Foarte probabil că au fost scris la un timp mai scurt după război.

Marele vizir Koca Yusuf Pașa, care a devenit Serdar-i Ekrem din ordinul sultanului otoman Abdulhamid I, a mobilizat armata otomană peste Sofia.
„Cavaleria lui Memiş Paşa, care a întâlnit armata austriacă într-un loc numit Lazarathane, a scos armata austriacă din fortificaţiile sale cu un atac aprig. Împăratul austriac Iosif al II-lea, care avea o armată de două sute de mii de oameni era totuși depășit numeric și a fost nevoit să se retragă spre cheile Mehadiei pwentru a rezista în valea îngustă cu versanți abrupți. Culoarul îngust ce continuă Valea Cernei înspre Valea Timișului eraconsiderat și punctul cheie al provinciei Timișoarrei.

După ce s-a consultat cu Marele Vizir Koca Yûsuf Pașa, cu seraskerul Kethüda Cenaze Hasan Pașa și cu alți comandanți cu privire la cursul acțiunii, el a decis mai întâi să pună mâna pe bastioanele de pe ambele maluri ale văii. În timpul bătăliei de la Muhadiya (Mehadia), care a durat trei zile, armata austriacă a fost aprig învinsă și bastioanele din strâmtoare au fost capturate. Odată cu pierderea bătăliei de la Muhadiya, împăratul austriac a scăpat cu greu în drum spre lui Sebeş.”

Cronicarul turc continuă istorisirea:
„Împăratul austriac, care a fost învins în bătălia de la Muhadiya, a luat poziții în strâmtoarea Sebeș cu o armată de 80.000 de oameni și 500 de tunuri, iar aceste poziții erau bine fortificate. Dar au apărut probleme pentru această armată austriacă. Împăratul a trimis ordine generalului Fabriz, comandantul armatei austriece de 30.000 de oameni din Țara Românească, să vină în spatele armatei otomane în fața lui Sebes și să atace din spate. Dar generalul Fabriz a trimis un răspuns în care afirmă că nu se poate supune acestui ordin. El a afirmat că drumurile au fost închise pentru o vreme și a calculat că dacă ar face o călătorie pe aceste drumuri cu armata sub comanda sa, ar fi 20.000 de victime (adică 2/3 din armată) și că există o probabilitate mare. că pământurile aflate în mâinile austriecelor din Țara Românească ar trece la otomani dacă s-ar fi suferit această mare pierdere. Lipsa acestei întăriri l-a obligat pe împăratul, care era comandantul șef, (să poposească la) la Sebeș.”

În urma acestei retrageri rușinoase, unitățile circasiane conduse de Hasan Pașa și apoi unitățile serasker Kethüda Halil Pasha le-au urmat în spatele austriecilor care se retrăgeau. Un mare număr de forțe austriece care intrau în orașul Sebeș au fost blocați în acel oraș. Trupele otomane au incendiat acest oraș și i-au măcelărit pe cei care fugeau de foc. Trupele austriece, care au reuşit să scape, s-au întors spre Lugoj. Armata austriacă nu a fost doar desființată; 1000 de prizonieri, câteva tunuri, cărucioare cu muniție și un număr mare de tunuri și muniția lor au căzut în mâinile otomanilor. Împăratul austriac și comandantul șef, arhiducele Iosif, abia a scăpat din captivitate. Austriecii nu mai suferiseră o asemenea înfrângere de multă vreme.

Mare confruntare dintre cele trei imperii avea să mai continue. Deși forțele erau schimbătoare în final Imperiul Habsburgic avea să se impună.

Aceste războie au influențat istoria ulterioară a nordului Moldovei ce și-a schimbat stăpânirea. A schimbat soarta cetăților de la Marea Neagră din care cea mai importantă era ceea ce va deveni marea metropolă rusească a Odessei alături de sanjak-ul de Özi (Ochacov Oblast). Belgradul a fost redat otomanilor, în timp ce Austria a fost de acord să părăsească doar orașul Orșova și două mici sate de pe pe teritoriul de acum al Croației.

Cam așa a influențat răchia de corcodușe a lingurarilor cărășeni istoria Europei de est.

Pe lângă multele aspecte încă negre și neîndeajuns cercetate ale istoriei se mai ridică întrebarea dacă cu adevărat era de corcodușe acea băutură? Ori poate din mere sau prune?

Alte subiecte :

Căutăm jandarmi juniori pentru o zi

Vrei să te joci cu cei mai fideli parteneri, cățelușii Jandarmeriei? Ți-ar plăcea să pornești sirenele mașinilor de intervenție? Ziua Jandarmeriei...

Decernare, Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler directorului general al TNTm

Joi, 28 martie 2024, de la ora 19:00, în Sala Mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a avut loc evenimentul de decernare...

Citește și :