„Oare de ce se poate și altfel? Ce este normal și ce merge anapoda?” Iată doar cele mai la îndemână întrebări pe care ți le pui când dai de o rânduială temeinic gândită și aplicată cu dragoste și empatie față de nevoile aproapelui.
Gândurile acestea, iar mai apoi răspunsurile au venit pe rând, căutând normalitatea în lumea noastră destul de rău întocmită.
La noi în țară politicienii nu fac deloc economie de cuvinte mari, fără acoperire. Totul e bine și frumos. Toți ne vor binele și prosperitatea, fără excepție. Se spune, chiar în acte oficiale, că am avea învățământul obligatoriu și gratuit. Nimic mai fals. Doar un părinte cu prichindelul echipat cu un ghiozdan pe care-l trage după el și cu zeci de accesorii „la purtător” poate spune cât de gratuit este acest învățământ. Câți bani costă toate despre care se zice că nu se adună, că ar fi interzise prin lege? E bun bancul?
Părinții deja râd amar la cele spuse de autorități despre gratuitate. Dar cinismul merge mult mai departe în toate domeniile care ar avea atingere cu traiul celor obișnuiți.
„Societatea noastră poartă o grijă deosebită celor aflați în nevoie”. Bătrânii cei mai mulți au pensii de-alea, obișnuite, ce vin după 45 de ani de muncă ori mai mult, odată pe lună, odată cu poștașul, nu precum cele speciale, ce vin odată cu pensionarea, după împlinirea a 45 de ani de… viață.
Presa scoate în evidență situația dezastroasă a celor în vârstă, ce merg să fie îngrijiți în diverse instituții speciale, care promit multe. Realitatea este departe de a se confirma pe teren. Este la fel ca învățământul fără cheltuieli din partea familiei.
Surpriza este și mai mare când găsim exemple ce contrazic mass-media. Pe o stradă liniștită din partea veche a cartierului Elisabetin, am dat de un așezământ cu totul special. Și nu sunt vorbe de complezență, doar ca să sune bine. Pe strada Odobescu se află o casă dedicată celor mai în vârstă. Nu se numește azil sau instituție. Nu are o denumire rece, ci pur și simplu, se numește „casă”. Este „Casa Odobescu”. Cum altfel? Simplu și cald, ușor de ținut minte chiar și de cei care deja au mici probleme cu memoria. Totul, aici, este la superlativ. Într-un spațiu destul de restrâns se găsesc de toate. Tot ce-și poate dori o familie care nu mai poate face față îngrijirii unui veteran doborât de boli sau de singurătate.
Pe o stradă umbroasă, care încă mai are copaci pe margini, și emană liniștea cartierelor dinainte de expansiunea circulației exagerate, se află o casă îngrijită, care nu spune mare lucru din afară. E clădirea unei foste clinici particulare, deținută de un important medic al orașului. După retragerea acestuia, clinica a ajuns pe mâinile unei echipe tinere, care a dorit să facă acolo altceva.
Soții Pali au considerat că tot ce au adunat cu eforturi în insulele britanice, prin muncă grea în domeniul construcțiilor, ar putea fi investit în ceva aparte. Adică într-o oază de liniște pentru îngrijirea celor trecuți de primele două tinereți.
Casa Odobescu are doar douăzeci de locuri. Pentru moment. Într-un viitor ce ar trebui să fie predictibil, se va mai construi încă un etaj, care va spori capacitatea de cazare. Există camere cu două locuri, dar și unele individuale. Fiecare, cu o baie foarte bine dotată, din care nu lipsesc dotările speciale pentru cei ce se deplasează greu. Se poate intra în cabina de duș inclusiv cu o cărucior. Bare metalice solide pot fi de asemenea un sprijin ce lipsește în general într-o gospodărie obișnuită.
Niciun amănunt nu a fost neglijat. Până și podeaua este din materiale polimerice, special tratate pentru a fi antimicrobiene, dar și ignifugate. Au fost modificate tocurile ușilor. Nu există praguri, pentru a înlesni circulația pe jos sau cu cărucioare.
Bucătăria, dotată cu tot ce este necesar în marile restaurante, poate asigura necesarul de hrană peste normele îndeobște cerute. Dar cu adevărat spectaculos este locul numit, simplu, „sală de mese”. Nu diferă cu nimic de sufrageria unei familii înstărite, care-și poate permite un mobilier elegant și care se aseamănă cu ștaiful restaurantelor franțuzești din revistele de profil.
Casa de bătrâni, deși locul este cu mult mai mult decât atât, are și o mică sală de sport. Aici se face mișcare și se mai dezmorțesc oasele obosite ale seniorilor, sub supravegherea unui personal calificat. Nimic nu se face doar din entuziasm, personalul având cunoștințe medicale și de kinetoterapie temeinice.
Doamna Adela Pali, managerul așezământului, ne spune că, deși s-a ocupat în timp de alte activități, a dorit să ofere o viață bună celor vârstnici. Totul a pornit de la problemele din familia sa. Dorește să ofere bunicilor ce nu a reușit propriilor bunici, care aveau, la vremea lor, nevoie de îngrijiri speciale. Așadar, nevoia a făcut-o să se pregătească și să obțină o calificare de asistentă medicală. Multe nopți nu pleacă acasă — doarme în instituție și face tot ce trebuie: de la pus perfuzii, până la injecții; schimbă pansamente, curăță răni și escare. Mai ales nopțile sunt dificile.
Dar sunt și momente frumoase. Mulți vârstnici și-au sărbătorit aici ziua aniversară ca în vremurile bune. Tot din nevoie a ajuns personalul să se califice și în meserii adiacente. Toate prăjiturile și deserturile aniversare se pregătesc aici, la fața locului. Tortul cu frișcă și fructe este deja celebru printre bătrâni, dar și printre cei care le calcă pragul. Nimeni nu scapă de o tratație cu o felie de tort ca la marile cofetării.
Dar poate ar trebui să aflăm chiar de la persoana care coordonează casa, cum de s-a implicat în ceva atât de complex și dificil chiar și pentru instituțiile statului, cu multe resurse și personal numeros.
— Doamna Adela Pali, ce oferă casa dumneavoastră și cu de ați intrat într-o afacere atât de puțin ofertantă pentru alți investitori?
— Centrul nostru este conceput în așa fel încât să putem găzdui și persoane care sunt independente, care încă pot face activități, care se pot cât de cât gestiona singure, dar și persoane care au un grad mai mare sau mai mic de dependență, cu boli mai grave, care sunt țintuite la pat și necesită îngrijiri de tip paleativ. Sunt bătrâni cu diverse patologii și au nevoie de o îngrijire mult mai amănunțită și de o supraveghere atentă a datelor vitale și a stării generale. Adică pacienți cu boli, într-adevăr, grave.
— O altă chestiune ce ar fi importantă pentru cititorii noștri. Serviciile, în afara celor de îngrijiri generale și speciale, mă refer la cele specializate, de medicină, cum le asigurați. Ce specialiști aveți și câți?
— În centrul nostru, încă de la început ne-am gândit să avem absolut toate domeniile acoperite. Avem un medic de familie, care vede rezidenții săptămânal. Cei care doresc pot fi chiar preluați de medicul nostru de familie, pentru a le fi prescrise rețetele și a fi îndrumați spre alți specialiști. Avem medic psihiatru, care vine zilnic să vadă starea lor de sănătate. Aici vorbim de persoane în vârstă, care în majoritatea lor suferă de demență, ca Alzheimer sau alte boli asociate anilor mulți. Avem și un kinetoterapeut, care vine de două-trei ori pe săptămână sau de câte ori este nevoie pentru a lucra cu fiecare individual și a încerca să recupereze ce se poate recupera. Ținem foarte mult la independența rezidenților noștri. Noi ne bucurăm pentru fiecare pas, chiar mic, pe care ei îl fac, pentru că acesta contribuie la starea lor de bine. Avem, de asemenea, un asistent social care vine zilnic și îi angrenează în diferite activități, pentru că timpul trece greu când nu ai ce să faci. Poate o boală te împiedică să mai citești, cum îți plăcea înainte. Sau să te miști cât de mult ai fi vrut înainte să o faci. Avem și un psiholog care vine săptămânal și evaluează starea celor de aici și discută cu ei. Și, astfel, vede exact dacă sunt puțin depresivi, dacă se poate îmbunătăți ceva din punct de vedere psihic. Asta este foarte important și trebuie să fim atenți, pentru că o depresie îi poate duce ușor la o stare tot mai proastă.
Deviza noastră este „zâmbetul pe buze”, pentru că așa, cu zâmbetul pe buze și multe vorbe bune, cu o stare tonică, putem contribui și la starea lor de bine. O vorbă bună face mai mult decât zece medicamente.
— Casa Odobescu nefiind foarte spațioasă, iar cererea, după cum a rezultat din discuțiile noastre, fijnd destul de mare, ce se întâmplă? Aveți o listă de priorități sau de așteptare? Cum rezolvați această situație?
— Casa este nou deschisă, abia în ianuarie ne-am început activitatea adevărată. Deja am reușit să acoperim integral locurile disponibile. Avem și o listă de așteptare, există cereri, există persoane care își planifică din timp retragerea. Și asta ne-am și dorit, fiindcă am văzut exemplele din străinătate, când cei aflați la o vârstă înaintată își caută un loc unde să se retragă la bătrânețe și studiază ce oferte sunt și unde le-ar plăcea. Pun în balanță activități, loc. Acum încă suntem în pandemie, dar noi am început proiectul înainte de a ne confrunta cu acest aspect. Am conceput o cu totul altă desfășurare a acțiunii. Ne adaptăm, ne gândeam că, dacă suntem aproape de centru, vom putea merge cu bătrânii în oraș, la o înghețată, de pildă, sau putem merge la bisericile din jur. Suntem într-o zonă în care avem acces la toate lăcașele de cult, indiferent de religie.
Ne mai gândim la serate literare, la seri dansante sau muzicale, la tot ce aduce bucurie sufletului. Acum e mai greu. Trebuie să ne organizăm intern, să fie cât mai puțini cei externi cu care interacționează bătrânii, cu toate că noi suntem cu toții vaccinați — și rezidenții, și personalul. Chiar și rezidenții noi. Dar ne ferim. Printre cei pe care-i avem alături avem și persoane post-Covid. Am văzut ce daune ireversibile produce această boală. De aceea trebuie să-i ferim și să-i păzim de virus mai ales pe cei în vârstă.
Iată că nu doar investițiile imobiliare sau în Horeca pot aduce satisfacția lucrului bine făcut. Munca la o casă de bătrâni poate părea grea și fără rezultate imediate. Dar, moral, cei implicați într-un astfel de așezământ sunt răsplătiți însutit. Bunicii altora le devin și lor bunici, nu doar simpli pacienți.
