Pe hârtie — și o spun cu dragostea și ura unui — dacă tot trăim într-un oraș universitar — co-rector. Unul pe care nimic nu-l bucură și, în același timp, nu-l sperie mai mult decât textul (în)tipărit. În care când crede, când nu prea — ca oricine-n orice astăzi. Când încă mai invocăm inerția bună a lucrurilor. A vremurilor. Când încă refuzăm să trăim din amintiri.
Mărturisesc că am întâmpinat primul număr al săptămânalului nostru cu un entuziasm termostatat. Fiindcă viața pe hârtie a presei, atunci când dă semne de existență, e, de obicei, scurtă ca a cavalerilor unei domnițe dintr-un castel medieval. Azi — „cel din Banatul Azi” — dau însă caloriferul entuziasmului meu „la tare”. Nu îmi mai pasă de consum și nici că va fi sub zero la noapte: sunt un supraviețuitor al molimelor care au bântuit presa tipărită și merit tot confortul termic.
Dar nu o fac pentru că aș fi un amator de numere rotunde. 800, veți spune, pe bună dreptate, e mult mai plin de rotunjimi (are patru) decât jumătatea lui. Cât pentru „jumătatea mea”, un distih: „Ne vedem în 8 —/ să nu ne rănim”.
Dar nu am atâta încredere în mine încât să mai aștept 10 ani până la 800 și nici să fiu un taximetrist ce pune ceasul când se retrage singur spre casă. Așa că-mi închei salutul către această apariție cu încă o mărturisire.
În primul număr scriam despre viața de apoi a unui ziar. Sau, mai exact, a unei publicații pe hârtie de ziar. Și invocam „cocoloșul”, cârpa magică pentru geamuri a săracului. Sau alchimistului, după cum îmi explica, demult, o mătușă ținându-mă legat în mitul ei casnic: „cerneala tipografică din ziar și săpunul de casă dau cea mai bună soluție pentru geamuri”.
Așadar, vorbeam despre raiul ziarelor, chiar dacă viața lor e dedicată, adesea, mai cu seamă iadului — lumina din geamuri. Care, deși acum e februarie, crește. Ca, vreau să cred odată cu Bacovia, „aceeași primăvară pe vechile dureri”. Nu pe cele noi! Pe care — nu-i așa! — încă le putem refuza.
