Recent, Curtea noastră Constituțională a stabilit că sunt neconstituționale acele dispoziții legale care impun demnitarilor și funcționarilor publici să întocmească, în scopul publicării pe site-ul autorității sau al instituției publice în care își desfășoară activitatea profesională, o declarație nu numai cu privire la propria lor avere și, respectiv, la propriile lor venituri, ci și cu privire la averea și, respectiv, veniturile soțului/soției, precum și ale copiilor aflați în întreținerea lor. Nesurprinzător pentru mine, reacția multora, dar mai ales a nejuriștilor, a fost una zgomotoasă, ba chiar isterică. Mulți s-au grăbit să critice această recentă decizie a Curții Constituționale, insistând asupra faptului că, prin ea, „s-ar fi dat liber la furat”, pentru că s-ar fi creat condițiile ascunderii bunurilor și veniturilor ilicite, dobândite de funcționarii și demnitarii acestei țări prin trecerea „discretă” și, prin urmare, frauduloasă a acestor bunuri sau venituri pe numele soției sau al copiilor lor. Comentariile multora — unii, angajați politic și, prin urmare, îngrozitor de ideologizați — mi s-au părut de un diletantism, în parte, amuzant și, în parte, înfricoșător.

În realitate, mult criticata decizie a Curții Constituționale, dată pe chestiunea „declarațiilor de avere”, este perfect compatibilă nu numai cu Legea noastră fundamentală, dar și cu dreptul european (acela pe care mulți îl invocă, neștiind despre ce anume vorbesc). Punctual, îi invit pe dragii mei cititori să reflecteze asupra următoarelor observații, cu valoare de argument, formulate în susținerea legitimității acestei controversate decizii:

1. a) dimensiunea economică a persoanei fizice (bunurile deținute și veniturile dobândite) se integrează noțiunii foarte largi de „viață privată”, reprezentând o informație circumscrisă categoriei „date cu caracter privat”, concepte care se bucură de o puternică protecție legislativă europeană;
2. b) cel care nu deține o funcție sau o demnitate publică — soțul/soția funcționarului public sau al/a demnitarului ori copiii acestora — se bucură de dreptul fundamental la anonimat, iar împrejurarea că un membru al familiei ocupă, la un moment dat, o funcție sau o demnitate publică nu constituie o justificare suficient de densă pentru ca acest anonimat să fie spulberat;
3. c) caracterul licit al dobândirii averii (funcționarului public, demnitarului sau anonimului) se prezumă, iar dovada că o persoană a obținut bunuri sau venituri prin mijloace ilicite trebuie făcută de stat, prin organele sale competente (administrative sau judiciare), idee care îmbracă forma unui categoric principiu de drept constituțional național, dar și de drept european;
4. d) în favoarea oricărei persoane (funcționar public, demnitar, soțul/soția sau copilul oricăruia dintre primii doi) operează marele principiu al prezumției de nevinovăție, în conformitate cu care orice persoană se consideră a fi inocentă până la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești de condamnare a respectivei persoane pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni;
5. e) în logica ideilor mai sus enunțate, se integrează și principiul prezumției de bună-credință, care operează în beneficiul oricui (funcționar public, demnitar sau membru al familiei din care fac parte oricare dintre primii doi) și în virtutea căruia noi toți suntem prezumați a fi inocenți în privința comportamentului social exteriorizat și a atitudinii exprimate față de legile și valorile asumate de societate, respectiv consacrate în forme de exprimare specifice Dreptului.

Cele cinci idei mai sus reproduse ar trebui să ne împiedice să plecăm de la prejudecata că un funcționar public sau un demnitar este automat un hoț și că singurul său scop în viață este să înșele, să sustragă și, mai apoi, să ascundă foloasele necinstite astfel obținute. Orice altă abordare riscă să ne scoată din rigorile Dreptului (atât de greu de însușit și, mai ales, de învățat) și să ne arunce în ghearele unei Ideologii totalitare. Imaginați-vă ce Societate ar fi aceea în care fiecare dintre noi ar trebui să demonstrăm, mereu și mereu, că trăim cinstit și că tot ceea ce am dobândit are o proveniență inocentă! Cel mai probabil, am dezvolta foarte repede o psihopatologie care ar pendula între obsesii, depresii, nevroze și anxietăți. Iar pasul până la o societate în care fiecare dintre noi am fi obligați să raportăm unui șef cum de ne-am permis să ne cumpărăm un anumit lucru sau să facem o oarecare vacanță ar fi foarte mic. Mă gândesc la „administratorul de bloc”, la „colegul din corporație” sau la „vecinul atent”.

Să ne înțelegem! Nu cred că România este mai coruptă decât multe dintre suratele ei din Uniunea Europeană. Citiți presa franceză, germană, spaniolă, italiană, belgiană sau olandeză! Mass-media abundă de povești sulfuros-tenebroase legate de corupția unor demnitari și/sau a unor funcționari publici din aceste țări ale „vechii Europe”. Dar nimănui nu-i trece prin cap să tulbure liniștea soților, a soțiilor ori a copiilor acestor demnitari sau funcționari. Iar dacă procurorii încep o cercetare penală a unor funcționari publici sau a unor demnitari — la noi sau în alte țări din lumea euro-atlantică — nimic nu-i poate opri pe magistrați ca, în condițiile legii, să extindă cercetarea și asupra soților, soțiilor sau copiilor celor inițial luați la întrebări în calitatea lor de „servitori ai statului”, atunci când suspiciunile privind săvârșirea unor infracțiuni se extind și asupra altor membri ai familiilor lor. Fără să vreau neapărat să glumesc — dar, totuși, o fac —, închei prin a (vă) întreba: De ce să expui viața unei soții sau a unui soț de demnitar, câtă vreme nu poți face același lucru cu viața unui amant sau a unei amante de politician, de magistrat, de parlamentar, de ministru, de ales local sau de funcționar public? Înțelegeți unde bat?