Au dispărut într-o noapte!

228

Vila de pe colină se vedea de departe, atragând ca un magnet privirile oamenilor obișnuiți, care se întâmpla să treacă grăbiți, cu mașinile lor, prin cartierul aerisit, lipit de acel deal mereu verde, răsărit cumva neașteptat, în aria nordică a orașului. În fapt, toate casele din zona aceasta erau impunătoare, vechi, dar vopsite în culori plăcute și care atrăgeau, instantaneu, privirile admirative ale celor care se apropiau de ele.

Cartierul fusese proiectat pe la începutul secolului trecut de un arhitect renumit de origine italiană, același care creionase și proiectul Catedralei Millennium, una dintre cele mai frumoase biserici de acest fel nu doar din orașul vestic, ci din întreaga țară.

Partea fericită a lucrurilor a fost că, după prăbușirea fostului regim, cu treizeci de ani în urmă, întregul cartier și-a păstrat nealterată somptuozitatea și frumusețea arhitecturală. Nimeni dintre locuitorii săi nu s-a gândit vreo clipă să ciuntească sau să malformeze major aspectul acestor vile elegante, specifice arhitecturii Europei Centrale.

Rămase, miraculos, neatinse de planurile urbanistice din comunism, toate aceste case aveau povestea lor, ele însele fiind proiecția în timp a poveștilor de viață ale celor care le-au ridicat și locuit.

Povestea vilei de pe colină, cea mai frumoasă dintre toate vilele din cartier, începea acum aproape o sută de ani, mai precis prin 1920, atunci când constructorul ei a pus prima prima piatră la fundația clădirii.

Casa a fost ridicată destul de repede, în niciun an de zile, o performanță apreciabilă pentru epoca aceea, și avea, cu totul, șapte camere, un living uriaș la parter, alături de alte două camere de zi, în vreme ce sus, la etaj, au fost proiectate alte trei dormitoare de vreo cincizeci de metri pătrați fiecare, la acestea adăugându-se o încăpere, spațioasă și ea, pe post de birou de lucru.

Așezământul avea și o grădină de peste 1.000 de metri pătrați, plină de arbori de diverse soiuri, si care, începând din mai și până aproape de venirea iernii, prin noiembrie, rămânea mereu verde.

Povestea spune că, între cele două războaie mondiale, vila de pe colină fusese, mai mereu, gazda unor serate de bun gust, la care participau locuitorii bogați ai orașului, oameni de afaceri, avocați, medici, profesori universitari și alte personaje din protipendada așezării cu peste 200.000 de suflete la acea vreme.

An după an, totul a curs la fel de rafinat și cu savorile aferente lumii extrem de bogate din epocă, când, deodată, pe la începutul anilor ’40, casa a fost, brusc, părăsită.

Nimeni, nici măcar vecinii cei mai apropiați, nu-și putea explica de ce proprietarii acesteia dispăruseră fără urmă.

Prin oraș se vorbea, șoptit, e adevărat, că bărbatul de patruzeci de ani și soția sa, mai tânără cu cinci ani decât el, ar fi fost expulzați, peste noapte, din țară.

Omul, despre care se bănuia că depozitase în băncile elvețiene o sumă echivalentă cu zeci de milioane de euro de astăzi, era chiar un apropiat al puterii politice din epocă, prieten cu șeful statului, Mareșalul Ion Antonescu.

Și-atunci, de ce a trebuit să dispară pur și simplu, să fugă într-o noapte rece de iarnă din oraș și, probabil că și din țară cuplul atât de bogat și atât de admirat în orașul acela?

Răspunsul a venit peste ani de zile, atunci când un text din marele ziar italian „La Repubblica” anunța decesul, la aproape 80 de ani, al unuia dintre cei mai faimoși arhitecți italieni din tumultuosul secol douăzeci. Pe arhitect îl chema Dario Tomassini, și autorul articolului menționa faptul că devenise unul dintre cei mai bogați și mai rafinați colecționari de artă din lume, dar mai preciza și faptul că o mare parte din averea sa provenea din perioada de tinerețe, atunci când arhitectul ridicase un cartier de vile și una dintre cele mai frumoase biserici din România.

Reportajul spulbera și misterul plecării intempestive a acestuia, împreună cu soția sa, din România anului 1941: italianul putred de bogat, amic cu însuși Mareșalul Antonescu, avea origini evreiești, detaliu care l-a facut să lase totul în urma sa, plecând val-vârtej cu un vapor tocmai în îndepărtată Americă. De unde avea să se întoarcă apoi, după 1945, în patria sa natală, Italia.

Nimeni nu avea să afle, însă, dacă arhitectul italian a mai revenit vreodată în orașul din vestul României pentru a-și revedea vila de pe colină, locul unde și-a trăit tinerețea și a dobândit bogăția de-a dreptul fabuloasă din epocă.

LĂSAȚI UN MESAJ