* La finele anilor ’60, când a sosit la Bucureşti preşedintele Franţei, Georges Pompidou, jurnaliştii de la „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, s-au confruntat cu prima mare problemă a slugărniciei de presă. Nicolae al nostru era mult mai scund decât omologul francez. Fotoreporterii acreditaţi, care i-au însoţit pe cei doi pe platformele industriale, nu au putut nicicum atenua diferenţa de vreo 30 de centimetri. O chestiune rapid rezolvată însă de „cosmeticienii” fotografilor din redacţie, care au aşezat cu delicateţe o pălărie pe capul liderului nostru care stătea în dreapta oaspetelui şi se uita absent la un strung. A doua zi dimineaţa, la prima oră, conducerea redacţiei a fost destituită, iar scandalul a fost cât Casa Scânteii. Ce se întâmplase? Linguşitorii uitaseră să şteargă adevărata pălărie a Cârmaciului, pălărie pe care acesta o ţinea cu distincţie în mână. Uneori, excesul de slugărnicie se întoarce asupra autorilor. * Cineva mi-a povestit zilele trecute o fabulă tot despre linguşeală. De data asta, cu un personaj care pare, azi, la capătul celălalt al linguşelii. Este vorba despre Mitică Dragomir, mulți ani președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal. Pe când Mitică Dragomir se afla la un turneu cu cealaltă echipă a Miliției, Victoria Bucureşti, în Malta, împreună cu celebrul general Nuţă, acesta din urmă își cumpărase o superbă pălărie cu boruri mari. Imediat, Mitică Dragomir, din exces de zel, a considerat nimerit şi îşi imite şeful, drept pentru care şi-a luat şi el una. Exact la fel! Pe care generalul i-a aruncat-o de la înălţimea unei serpentine cu următoarele cuvinte: „Ţine minte, băiete: dacă vrei să reuşeşti în viaţă, să nu îţi iei niciodată pălărie ca a şefului tău!” * Să se fi schimbat vremurile după căderea (iluzorie a) comunismului? Întreb şi eu, fiindcă, de pildă, pe vremea lui Adrian Năstase, ministrul Agriculturii şi-a luat casă la ţară, acolo unde şi-a construit şi şeful lui. Poate că nu ştie cum e chestia cu pălăria. * Dacă mai e nevoie, am să sfârşesc cu o banalitate: linguşitul şi slugărnicia sunt unul dintre sporturile noastre naţionale. Ştiaţi asta, desigur, şi, dacă faceţi un mic efort de memorie, o să vă amintiţi de epoca nu de mult apusă când am participat cu toţii la „întrecerile” de atunci. Eu, dv., noi toţi. Prea puţini am scăpat. Din acest motiv am scris în titlu „noi”, în loc de „români”. * Dacă pentru omul de rând a fost un blestem, o fatalitate, pentru noi, scriitorii, jurnaliştii, universitarii — adică pentru intelectuali — a fost o prearuşinoasă dovadă de laşitate. Mergeţi în biblioteci şi răsfoiţi volumele omagiale dedicate de scriitori „Conducătorului iubit” şi Partidului. Veţi constanta cu stupoare că lipsesc destul de puţine nume importante. Veţi citi stupefiante creaţii ale unor personalităţi care acum sunt considerate repere ale moralităţii. * Poate că nu ar fi rău ca, în fiecare seară, pe postul naţional să se citească cel puţin câte o strofă meşteşugită în linguşeli la adresa lui Ceauşescu dintr-un poet sau altul. La o oră e maximă audienţă! Asta pentru două motive. Mai întâi, ca să nu uităm din ce infern am ieşit. Apoi pentru ca intelectualilor să li se facă ruşine de „arta linguşitului şi a slugărniciei” şi să nu se mai prostitueze în faţa stăpânilor politici ai momentului.
