Interviu cu artistul vizual Sorin Bijan

Sorin Bijan (n. 22 decembrie 1974, în orașul Orşova, Mehedinţi) și-a făcut studiile primare şi gimnaziale în orașul natal. Între 1989-1993, a urmat cursurile Liceului de Arte Plastice din Timişoara, iar din 1993 și până în 1999, cursurile Facultății de Arte Plastice din Timişoara. Din 2000, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Timişoara. Între 2013- 2016, doctorand al Facultății de Arte şi Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara, cât și asistent universitar asociat al aceleiași facultăți. Între 2016 – 2019, a predat disciplina “Crochiuri”, la Arte. În 2017 a obținut titlul de Doctor în Arte Vizuale din partea Facultății de Arte şi Design din Timişoara. În anul 2014 a fost nominalizat la Marele premiu ”Primus Inter Pares”, în cadrul Salonului de Arte Vizuale din Timișoara, premiu pe care l-a primit în 2015. În 2016, obține Premiul de ”Excelență” pentru activitatea desfășurată în domeniul cultural, acordat de Primăria Timișoara. A organizat proiecte culturale, împreună cu studenții de la Arte, și a participat la mai multe tabere de creație artistică. A avut, începând cu anul 2000, 14 expoziții personale, în țară și în străinătate.

 Robert Șerban: Lucrezi cu program și consecvență, sau mizezi pe inspirație și te supui fluctuațiilor ei?

Sorin Bijan: În general, lucrez fără program. Când mă frământă o idee care ar putea deveni o lucrare, pot trece zile la rând fără să acționez imediat, mai las să curgă ceva timp, să se mai adune emoția, să devină ceva important în interior, în primul rând. Sunt, uneori, situații în care trebuie să mă conformez unui anumit ritm, spre exemplu, atunci când am un angajament, un contract, să-i spunem, și există o limită de timp, intru în pielea unui personaj cazon, mai disciplinat, și bat mai cu hotărâre la porțile inspirației.

R.Ș.: Ai nevoie de atelier ca să faci o lucrare, ori te poți adapta locului și contextului în care te afli?

S.B.: Am, cu siguranță, nevoie de intimitatea și energia atelierului meu. Dacă sunt nevoit să lucrez în alt spațiu, într-o altă conjunctură, depun un oarecare efort de adaptabilitate. Se aseamănă cu dormitul în alt pat, când merg în vizită: mă cam sucesc de pe o parte pe alta.

R.Ș.: Te-ai mutat la sat, cum se spune în Banat. Mai exact, ai părăsit Timișoara și locuiești la ceva distanță față de ea. E de bun augur pentru tine această schimbare?

S.B.: Într-adevăr, am construit, împreună cu Diana, soția mea, o casă în Covaci, un sat la 7 kilometri de Timișoara. E o localitate cochetă, cineva chiar spunea că ar fi de ”fițe”, caracteristică de care eu nu auzisem până de curând. Artiștii, în mare parte, au o natură specific urbană, întâlnirea artistului cu zona rurală aduce mai mult cu atmosfera unei tabere de creație, sau a unui festival cu specific cultural. Gărâna sau Socolari, sate unde s-a dezvoltat o comunitate artistică, se află la peste 100 de kilometri distanță, Covaci e la o aruncătură de băț față de Timișoara, astfel că sunt momente în care pot alege cum să privesc lucrurile, ca într-o tabără de creație, atunci când primesc vizitele colegilor de breaslă sau ale prietenilor, și bem un pahar de vin în grădină, sau, ca un artist veritabil urban, atunci când particip la evenimente culturale petrecute în spații specifice, galerii, săli de concert etc., când mă aflu în oraș. Nu am avut în gând să părăsesc Timișoara, pot spune doar că m-am distanțat un pic, așa cum au obiceiul artiștii să facă atunci când analizează o lucrare de la o anumită distanță. Privind în perspectivă, cred că schimbarea se va dovedi de bun augur.

R.Ș.: Ai ritualuri și/sau tabieturi, ca artist? Ce te inspiră? Ce te enervează?

S.B.: Am tabieturi, desigur. Chiar dacă programul de lucru poate fi unul mai relaxat, adică nu mă trezesc la ora 7 și intru în atelier, pregătirea procesului în sine e unul  foarte organizat. Masa de lucru, ustensilele, în funcție de tehnică, locul trepiedului, volumul muzicii din atelier, toate se supun unui tipar prestabilit. Sunt inspirat mai ales atunci când am liniște, când nu mă perturbă nimic, când nu mă simt agresat de lumea exterioară. Nu știu dacă e ritual sau tabiet, dar nu prea îmi place să arăt cuiva lucrarea în stadiile ei intermediare, prefer să fie privită când eu consider că e încheiată. Mă enervează cam tot ce mă împiedică să-mi fac treaba; cum ziceam, am nevoie de liniște maximă în jurul meu.

R.Ș.: Ce artiștii vizuali contemporani îți plac și din ce motive?

S.B.: Mi-aș dori să văd în realitate, nu doar în reproduceri foto sau filmări, lucrările lui Gerhard Richter. Artistul german îmi pare un om sincer, direct, nealienat. Deschiderea către mai multe paliere tehnice și stilistice, de la fotografie, pictură de mari dimensiuni până la sculptură, abordarea figurativă, dar, mai cu seamă, abstractă, atitudinea sa pozitivă și ”dorința de a căuta și dezvălui frumosul”, cum spunea chiar el într-un interviu, toate acestea m-au făcut să îl privesc cu admirație.

R.Ș.: Ți s-a întâmplat să faci compromis, compromisuri, pentru public, pentru (un) client? Ce anume cedezi când lucrezi ca să vinzi?

S.B.: Se mai întâmplă să fiu nevoit să fac unele concesii, dar nu în așa măsură de mari încât să nu pot dormi cu conștiința împăcată. Au existat câteva cazuri în care a trebuit să fiu de acord cu dimensiunea propusă de comanditar, chiar dacă era una mai puțin potrivită, sau, în câteva dăți, a trebuit să lucrez portrete după fotografii nereușite. Nu pot dezvolta prea mult un subiect, în ceea ce privește istoria compromisurilor pe care le-am făcut sau le-aș face. Cu siguranță, și cei care își doresc o lucrare semnată de mine știu acest lucru, ei mă preferă, și eu, la rândul meu, pe ei, așa, mai sinceri, fără compromisuri. Aș completa spunând că, în general, mă descurc în comunicarea directă cu un anumit client și ajungem la un numitor comun.

R.Ș.: În ce raporturi ești cu arta conceptuală? Dar cu artiștii mai tineri?

S.B.: Sunt lucruri care îmi plac, altele care mă intrigă, sunt unele care mă fascinează, mă îngrozesc sau chiar mă dezgustă, vorbind în general, despre omenire, despre ce văd și aud zi de zi. Cam la fel e și cu lumea ideilor și a spectacolului acestui tip de artă. Autenticitatea artistului își poate avea originea în experiment și diversitate, bineînțeles, dar mă îngrijorează, câteodată, lipsa de bun simț, răutatea și, desigur, lipsa conceptului, ingrediente pe care tinerii artiști au tendința de a le amesteca uneori, sperând să creeze ”un fel nou” pentru servit.

R.Ș.: Crezi va mai exista apetență, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărat, pentru artele vizuale de tip clasic (pictura de șevalet, grafică, sculptură în materiale considerate convenționale), sau vor fi roboți atât performanți și ușor de utilizat încât le vom putea comanda ce lucrări vrem?

S.B.: Aș glumi un pic și aș spune că, probabil, vor fi roboți bogați care vor da comandă roboților artiști să creeze lucrări de artă, robotice. Sunt destule semne care ne arată că se întâmplă, deja, acest gen de dezumanizare la care faci referire. Desenul, pictura, sculptura, artele clasice, în general, la fel ca muzica sau teatrul clasic, preocupări care ne definesc, într-o bună măsură, umanitatea, cred că vor exista în continuare, iar cei care vor avea nevoie de toate acestea vor căuta mijloacele prin care să se întâlnească și să se bucure, fie că vorbim de cei care își doresc să facă artă, sau de cei care își doresc să aibă artă.