„Am învățat să citesc în pantofi foarte multe despre oameni”. Interviu cu artistul pantofar Victor Vulpe

2652

Victor Vulpe (născut la 6 octombrie 1975, în Arad) este absolvent, în 2000, al Facultății de Arte Plastice și Design, Timișoara. Este artist pantofar, fiind considerat, de mai mult timp, printre cei mai buni și originali din România. În 2019, a obținut locul patru mondial la World Championship in Shoemaking din Londra.

Robert Șerban: Mai știi cum era în poveștile copilăriei: unde îti stau picioarele, acolo îti va sta și capul. În cazul tău e chiar adevărat.

Victor Vulpe: Da, e foarte adevărat, dar (din fericire) să știi că-mi stă capul mai mult la picioarele altora, decât la picioarele mele. E interesant că trebuie să țin minte foarte multe detalii anatomice, pentru că măsurătorile îți oferă cinci sau șase cote clare, în rest, construiesc calapodul mai mult din memorie. E frumos cum ai pus tu problema, nu mă gândisem la asta. Am învățat să citesc în pantofi foarte multe despre oameni. Sunt o oglindă ce nu minte niciodată.

R.Ș.: Se poate să ai pantofi și frumoși, și trainici?

V.V.: Da, se poate. Există această preconcepție, că un pantof elegant e firav, iar un bocanc e un fel de tractor și n-ai cum să-l distrugi. Ei bine, știi și tu că în ultima vreme bocancii se desfac mai ușor ca niciodată. Diferența o dă construcția acestui obiect care e alcătuit din foarte multe piese ce sunt ori cusute, ori lipite, ori prinse în cuie sau chiar în șuruburi.

În zona în care mă situez, și anume a tehnologiei de construcție clasică a pantofului, se lucrează cu materiale, scule și tehnici neschimbate de 200 de ani. Cel puțin, în teorie, o pereche de pantofi ar trebui să țină vreo 30 de ani, dacă o îngrijești. Nu are importanță cât de elegant e pantoful, ar trebui să fie construit ca un bocanc, adică trainic. Asta e o provocare pentru orice constructor de pantofi din lumea asta și nu e simplă deloc, pentru că materialele de bază nu mai sunt cele de pe vremuri. Materialale sunt cele care dau trăinicia unui pantof. Trebuie să recunosc că nu am ajuns la o formulă perfectă, o caut încă, nu sunt departe. Sunt unii care nu o găsesc niciodată.

R.Ș.: Ce comanditari sunt mai pretențioși: doamnele sau domnii?

V.V.: Eu sunt cel cu pretențiile, clienții sunt mult mai cuminți, din punctul ăsta de vedere. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, să știi că presiunea cea mai mare o resimt din partea domnilor, pentru că aici există o mai mare strictețe. Doamnele sunt obișnuite să poarte foarte multe tipuri de încălțări, așa că acceptă foarte ușor propuneri mai îndrăznețe, și asta pe mine mă ajută mult. E un pic pe dos… Oricum ar fi pantoful, puțini clienți sunt dispuși să aștepte minimum șase luni pentru o pereche. Adăugată peste toate, presiunea aceasta poate să te încetinească și mai mult. În concluzie, în bespoke pretențiile sunt foarte mari, în general, pentru că vorbim de sume mari de bani.

R.Ș.: Cam cât trebuie să stai de vorbă cu un client ca să afli exact ce vrea? Ce întrebări îi pui?

V.V.: Întrevederile pe care le am cu clienții sau sesiunile de întrebări și răspunsuri sunt esențiale în bespoke. De fapt, de aici derivă și termenul: de la „be spoken about”, adică un obiect despre care părțile au convenit asupra particularităților. Noi spunem, pe scurt, „personalizat”, dar termenul nu acoperă procesul. Ștefan Călărășanu a fost cel mai aproape — zicea: „Păi, bă, băiete, tu faci aici portrete”. Cam așa e… Întrebările sunt puține, iar răspunsurile pe care le caut diferă de la client la client și, de obicei, reies din discuțiile pe care le avem împreună. Sunt unii clienți care îmi pun ei mai multe întrebări decât le pun eu. Și, sincer să fiu, aceștia din urmă îmi plac mai mult. Înseamnă că sunt cu adevărat interesați de pantofi.

R.Ș.: Ce parte a pantofului e cel mai dificil de realizat?

V.V.: Sunt convins că fiecare shoemaker (noi nu avem cuvânt în limba română, căci nu se traduce pantofar) are partea lui preferată. În cazul meu, această parte coincide cu cea mai grea. Ar fi execuția tiparelor și felul în care acestea relaționează cu calapodul, adică felul în care se așază liniile fețelor pe acesta. Asta se întâmplă și pentru că fețele au tot felul de încurcături pe care tot eu le-am desenat și care mă fac, uneori, să mă surprind spunând: „Ce minte bolnavă îmi dă atât de lucru?!”. Etapa asta mă poate ține zile întregi în atelier. Dar e și cea mai plină de satisfacție profesională. Dacă am rezolvat tiparele, pantoful e gata în mintea mea. În realitate, lucrurile stau altfel.

R.Ș.: Ai greșit vreun pantof?

V.V.: Nu am greșit niciodată vreun pantof, dar sigur am greșit de câteva ori clientul. O poți da în bară, cel mult, dar poți să revii acolo unde sunt probleme. Mi s-a întâmplat de câteva ori.

R.Ș.: Cum arată cea mai extravagantă pereche de încălțăminte pe care ai făcut-o?

V.V.: Este o pereche de pantofi decoltați, de damă, cu o baretuță peste rist. Sunt o interpretare a unui hit Dolce & Gabbana și se numesc „Matrioska shoes”. Sunt în întregime pictați de mine, inclusiv tocurile. Acestea sunt identice cu două păpușele Matrioșka. Nebunia cea mai mare e că toată greutatea corpului se transmite printr-un singur punct, exact în capul păpușii. Tehnic vorbind, lucrul acesta e aproape de imposibil. Tocurile au o structură metalică special construită pentru acești pantofi ce, cu siguranță, l-ar impresiona pe Houdini. Cred că asta ar fi cea mai spectaculoasă pereche pe care am făcut-o până acum, dar, probabil, vor mai urma și altele. Abia aștept!

R.Ș.: Lucrezi și cu piele ecologică?

V.V.: Nu folosesc așa ceva, pentru că așa ceva nu există. Nu există piele ecologică: îi spune, de fapt, vinilin. Este un termen-capcană ce apelează la conștiința ecologică a oamenilor, care au impresia că salvează animalele de la moarte. Nicidecum. Să ne înțelegem: 99% dintre pantofii de pe piață sunt făcuți din pielea animalelor pe care le consumăm: vită, porc, capră, oaie. Nu e nimic ecologic la o față de masă de vinilin, nu-i așa? Cum ar putea să fie mai ecologică decât pielea naturală, făcută de Dumnezeu? Ecologic ar fi să nu mai cumpărăm pantofi sau genți făcute din piei exotice, adică piele de crocodil, șopârlă, șarpe etc., animale care sunt sacrificate doar în acest scop. Asta ar fi cu adevărat ecologic!

R.Ș.: Nu e cam redus spațiul în care îți poți folosi imaginația în această „artă a pantofului”? Fiindcă, totuși, nu prea poți să ieși din… calapod. Sau?

V.V.: Pe vremea când pictam (adică, până prin 2006), momentul terifiant era să mă găsesc în fața pânzei goale. Era paralizant (încotro să o iei?) — probabil că și la tine e la fel în fața hârtiei. Ei bine, aici nu mai e cazul: întotdeauna ai ceva clar, de unde pleci. Sunt o mulțime de momente în care poți să fii creativ în meseria asta, chiar și în ceea ce privește tehnica. E foarte ușor să crezi că am trecut într-o zonă meșteșugărească, unde nu te poți exprima atât de liber. Greșit! Și, apoi, pe mine mă interesează foarte puțin artistlâcul chestiei, și mai mult frumusețea procesului. „Arta” se întâmplă pe masa de lucru, după care dispare în momentul în care obiectul e gata, devine pantof, aparent. Obiectul ăsta, la final, are o încărcătură fantastică, pe care unii clienți realmente o simt. Chiar mi-o reproșează: „Păi cum să port așa ceva?”.

R.Ș.: Anul trecut ai ieșit pe locul patru la Campionatul Mondial în Construcția Pantofului. Dai lovitura anul ăsta?

V.V.: Înainte, trebuie spus că locul patru este o performanță remarcabilă și pe care nume cu rezonanță în breaslă nu au ajuns să-l ocupe. Cu atât mai meritoriu pentru un român cu un nume cvasi-necunoscut și imposibil de pronunțat pentru englezi. Bine-nțeles că așteptările mele sunt mari. Între timp, nivelul competiției a crescut, anul acesta (2020) înscriindu-se dublul participanților de anul trecut. Așa că un loc patru în 2021 ar însemna enorm. Vom vedea. Numai de s-ar ține, pentru că peste 2020 s-a sărit…

De unde-ți cumperi pantofi?

V.V.: Cred că sunt mai bine de 15 ani de când nu am cumpărat o pereche de pantofi „adevărați”. În schimb, cumpăr pantofi sport cu care lucrez în atelier și care trebuie să fie foarte flexibili, pentru că atelierul este un mediu dinamic: alerg în toate părtile. În rest, mă cam descurc singur, dar să știi că nu e ușor. Norocul meu e că îi port foarte mulți ani.

R.Ș.: Cine e cel mai bun creator de pantofi din lume, după criteriile și gusturile tale?

V.V.: După părerea mea umilă, ar fi un neamț, pe numele lui Patrick Frei, campionul mondial din 2018, fost saltimbanc ce s-a apucat de shoemaking de vreo 15 ani și care are o latură creativă extrem de interesantă, și mai ales o tehnică impecabilă. A avut ocazia să învețe meseria asta de la mari maeștri pe care Germania îi prețuiește și chiar îi protejază. Ar trebui măcar de curiozitate să îl căutați.

R.Ș.: Ți-am văzut, cu ani buni în urmă, câteva pasteluri — și erau foarte frumoase. Ai mai desenat, mai desenezi și altceva decât pantofi?

V.V.: Nu mai pot picta altceva pentru că nu mai am nevoie de asta. S-au schimbat multe și nu cred că aș picta cu aceeași bucurie. Fără desen aș fi pierdut în meseria mea și consider că e o sculă ca oricare alta. Mă folosesc de el ca să pot înțelege ceea ce văd doar cu ochii minții. Consider că nu am pierdut nimic, ci doar am făcut un pas în altă direcție.

R.Ș.: Cum putem recunoaște, ca neprofesioniști, o bună pereche de pantofi? La ce trebuie să ne uităm cu atenție când ne alegem încălțămintea, ai vreun sfat, două, trei?

V.V.: Am observat că fiecare apreciază alte detalii la o pereche de pantofi bună. Eu cred că primul lucru la care ar trebui să te uiți este calitatea materialelor, dar asta e uneori dificil, pentru că sunt foarte multe lucruri ascunse într-un pantof. Cum ar fi, de exemplu, branțul. Chiar pentru acest fapt, producătorii reușesc să țină prețurile jos. Nimeni nu știe ce e înăuntrul pantofului. În mod sigur, un preț bun, adică mic, nu garantează nimic. Pantofii buni au prețuri mari spre foarte mari, pentru că materialele sunt foarte scumpe. Sfatul meu ar fi să nu căutați prețul cel mai mic și să respectați, în primul rând, forma piciorului, pentru că pantofii buni sunt, în primul rând, comozi. Dacă ai posibilitatea, investește într-o singură pereche de pantofi, decât să cumperi șase perechi mai ieftine.

Ce găsești în magazine e năucitor de uniform calitativ. Dacă am trăi într-o țară normală, am avea o paletă foarte largă de oferte și de calități. Iar aceste lucruri ar fi la vedere. Pe când la noi totul e ascuns: prețuri mari, pantofi prost făcuți. Pentru a aprofunda subiectul și a răspunde, oarecum, întrebării tale, recomand câteva deplasări pe jos (deocamdată, dificile) prin capitalele vest-europene. Diferențele între oferta lor și a noastră vor fi lesne de observat. Și vă rog nu ocoliți micii artizani cu ateliere-vitrină. Aceștia sunt cei mai interesanți. Cred că după un astfel de studiu veți alege mai ușor pantofii.

R.Ș.: De câțiva ani trăiești la Covaci. Nu te întreb cât de bine e, ci cât de complicată e viața la sat și ce neajunsuri implică?

V.V.: Da, suntem la Covaci de șase ani, deja. Am mutat sub același acoperiș și casa, și atelierul, deși proximitatea familiei nu e cea mai bună idee. Am învățat ușor să ne suportăm unii pe altii și, parcă, în ultima vreme e mai simplu. Dar la început a fost o provocare. Deși Covaciul e aproape de oraș, ești, cu toate astea, dependent de mașină. Dar să zicem că și cu astea te poți obișnui. Pe urmă ar mai fi problemele cu rețeaua electrică, adică rămâi fără curent și fără apă de câte ori bate vântul ceva mai puternic. Ni se tot promit îmbunătățiri… În rest, toate bune.

1 COMENTARIU

  1. Nu este nimic rău în a fi „pantofar”. Chiar așa. Cuvântul există. Cu sensul care descrie tocmai ocupația acestui admirabil domn.
    Un pantofar este mai bun sau mai rău, meșter sau calfă, ori, pe un alt plan al opozițiilor, meșter sau impostor, dar vina nu este a cuvântului.

    Dincolo de acest detaliu însă, foarte faină treabă!

Dă-i un răspuns lui Ada Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.