Chiar dacă suntem răspândiți în toată lumea, nu credeam să întâlnesc vreun român așa departe de casă. Aflat în Portugalia, la Porto, preț de aproape o săptămână, am bătut la pas zone istorice, comerciale dar și străduțe lăturalnice ale orașului, am văzut și fotografiat tot ce mi s-a părut interesant.

Am tras cu urechea să văd dacă aud vorbă românească pe străzile din Porto însă în afară de portugheză, franceză, italiană, spaniolă, germană chineză și japoneză nimic din dulcele nostru grai. Când spuneam că plec ”dezamăgit” spre Timișoara, hop că s-a întâmplat minunea: în penultima seară petrecută în mândrul oraș portughez nu doar că am auzit vorbă de-a noastră ci am ascultat și muzică românescă.

”Minunea” s-a petrecut pe una din falezele din Porto, unde toți turiștii merg să servească masa și unde, evident, întâlnești tot soiul de curiozități, de la cerșetori, la oameni statuie sau muzicanți ambulanți. M-am bucurat într-un fel că ai noștri reprezentanți nu erau din prima categorie ci, ați ghicit, din ultima. Doi românași de-ai noștri, mai colorați, făceau ce știu ei mai bine: își câștigau banii ”cinstit”, cu un acordeon și o chitară. Și chiar dacă sunau bine melodiile celebre, din toată lumea, pe care le interpretau, instinctul nu m-a înșelat.

Când unul din ei a trecut pe la mese să adune ”aprecierile” l-am întrebat direct, în românește, dacă știe celebru vals ”Valurile Dunării” compus de bănățeanul Iosif Ivanovici, la sfârșitul secolului XIX. Omul meu s-a luminat automat și mi-a demonstrat că țiganii au muzica-n sânge, după cum se vede și în scurta secvență filmată cu telefonul. Evident, a trebuit să ascultăm înainte o piesă populară manelizată ca să ne demonstreze că sunt români, care i-a cam zgâriat la urechi pe portughezi, dar ne-am consolat că ”Valurile Dunării” au sunat bine și pe malul râului Douro, care separă orașul Porto în două, la fel cum Bega împarte Timișoara-n două zone.