„Am deseori impresia că unele lucruri mi se întâmplă doar pentru a putea scrie despre ele”. Interviu cu scriitorul Dumitru Crudu

665

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, raionul Ungheni, Republica Moldova) a debutat în 1994 cu două cărți de poezie: „Falsul Dimitrie” (Editura Arhipelag, Târgu-Mureș) și „E închis vă rugăm nu deranjați” (Editura Pontica, Constanța), iar de atunci a mai publicat opt cărți de poezie. În 1998, împreună cu poetul Marius Ianuș, a lansat Manifestul Fracturismului, în ziarul „Monitorul de Brașov”. După piesele sale s-au jucat spectacole și s-au făcut filme în Republica Moldova, România, Italia, Franța, Camerun, Haiti, Suedia, Germania. În 2003 a primit Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă de teatru din România, pentru “Alegerea lui Alexandru Suțțo”. Publică și proză, începând cu anul 2008, când îi apare romanul „Măcel în Georgia”. A publicat opt cărți de proză. Cel mai nou roman al său, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, a apărut la Editura Humanitas, în 2019, în colecția Scriitori români de azi. În 2018, a fost distins cu Premiul pentru proză „Ion Creangă” al Academiei Române pentru volumul de proză „Salutări lui Troțki”.

Robert Șerban: Ne cunoaștem din anii ‘90 și tot am vrut să te întreb ceva, dar ne-am luat cu altele. O fac acum: de ce te interesa, în tinerețe, să studiezi limba georgiană? Ce te-a determinat să te înscrii la Facultatea de Litere a Universităţii din Tbilisi, în 1987?
Dumitru Crudu: Nu eu am ales să merg la Tbilisi, ci Tbilisi m-a ales pe mine. La Facultatea de Litere de la Universitatea „Ilia Ceavceavadze” se înființase o grupă de traducători, compusă din studenți veniți din majoritatea republicilor unionale, pentru a învăța limba georgiană ca, ulterior, să facă traduceri din literatura georgiană în limbile lor materne, ocolind rusa. Iar eu am fost unul dintre ei.
Cel mai interesant e că selecția studenților basarabeni s-a făcut la Chișinău, la sediul Uniunii Scriitorilor, de către scriitoarea Leonida Lari, care a stat de vorbă cu doritorii de-a merge la Tbilisi, printre care și cu mine. În acea perioadă eu îmi trăgeam barca pe uscat prin Chișinău, după ce am fost exmatriculat de la facultatea de jurnalism, pentru că nu am frecventat cursul de instruire militară, iar de la acel curs am chiulit pentru a nu fi înrolat în armată. Or, marea mea durere de cap din acei ani era că nu voiam să merg la armată. Mă temeam de armată, după ce un văr de-al meu a fost adus nebun acasă, iar un altul, într-un coșciug de zinc. De asta am făcut tot ce am putut ca să scap de armată. Iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu mă prezint la comisiile de recrutare, inventându-mi fel de fel de boli imaginare. Timpul trecea și lațul mi se strângea în jurul gâtului. Miliția mă căuta acasă și la cămin, iar din această cauză veneam la Flutura doar noaptea și plecam doar pe întuneric, ca un strigoi. Nu mai trăiam nici la adresa din buletin. Pentru a nu fi prins de miliție, îmi schimbam în fiecare noapte domiciliul, dând roată Chișinăului și dormind în toate colțurile orașului. Șarpele însă mi-a intrat în sân când mi-am văzut fotografia pe un panou al celor căutați de miliție. Tocmai atunci Uniunea Scriitorilor selecta studenți pentru a-i transfera la Tbilisi și mi-am depus și eu dosarul, deși eram exmatriculat. Leonida Lari citise câteva dintre poeziile mele, s-a făcut că nu știe că sunt exmatriculat și m-a ales. Ce bucurie pe capul meu! Fiindcă plecând la Tbilisi, agenții de înrolare în armata sovietică nu mi-au mai putut da de urmă, iar eu am împușcat doi iepuri deodată. Am redevenit student și am scăpat de armata sovietică, în care nu am vrut să slujesc pentru nimic în lume. Iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător poetei Leonidei Lari că a trecut cu vederea faptul că eram exmatriculat și m-a trimis la Tbilisi, unde am început să învăț georgiana și am început să fac și traduceri din marii scriitori georgieni. Cu precădere, din poezia acestora. Îmi plăcea foarte mult poetul Tamaz Badzagua, din care am tradus o carte întreagă, dar, din păcate, nu am găsit o editură să mi-o publice. După sesiunea de vară mi-am încuiat camera mea de cămin, în care mi-am lăsat traducerile mele din Badzagua și din alți poeți georgieni, dar și poezii sau proze de-ale mele, și am zburat spre Chișinău. Peste o lună a început războiul, iar când m-am întors la Tbilisi, camera mea era devastată și nu nu mi-am găsit nimic în ea, nici tu manuscrise, cărți sau haine. Toate au dispărut, inclusiv și cele câteva poezii de-ale mele scrise în limba georgiană.
Începuse războiul și eu nu aveam bani să plec din Tbilisi, pentru că nu ni se mai plăteau bursele. De atunci au trecut treizeci de ani, iar eu și acum, uneori, noaptea, mă visez iar în Tbilisi acelor ani, neputând pleca din acel oraș pârjolit de război. Se face că sunt din nou în Tbilisi și nu pot părăsi orașul.
Totuși, în realitate, într-o bună zi, am reușit să plec. Mi-a împrumutat un prieten georgian niște bani și mi-am cumpărat un bilet la avion, o datorie pe care nu i-am mai întors-o înapoi nici azi, deoarece nu mai știu cum să dau de el.
Am scris și un roman consacrat Georgiei, „Măcel în Georgia”, apărut în 2008, la editura Polirom, în care apare poetul georgian Șota, care își arde toate poeziile pe care le scrie. Le scrie și le arde. Prin acest personaj am încercat să înalț un imn Georgiei, care m-a salvat de armata sovietică și m-a și ajutat să mă reinventez ca om și scriitor.
Din păcate, unii critici literari nu mi-au înțeles romanul și l-au atacat foarte violent. La doisprezece ani după ce l-am publicat însă, mi-a scris cineva de la o editură din Serbia că ar vrea să mi-l traducă, și eu m-am bucurat foarte tare, deoarece îmi iubesc foarte mult acest roman, în care am putut spune ceea nu am mai îndrăznit să spun nicăieri în altă parte. E și o spovedanie. O „spovedanie a unui învins”. Dar e și mult experiment literar acolo.

R.Ș.: Mi-ai mărturisit că scrii teatru nu doar din plăcere, ci și ca să câștigi bani. M-ai surprins, dar, mai apoi, am realizat că, probabil, doar în lumea literară românească a câștiga bani din ceea ce scrii pare fie nepotrivit (unde e gratuitatea actului creator?), fie imposibil (e plin de texte bune, cine să mai și dea bani pentru ele?). A devenit scrisul o meserie pentru tine? Trăiești din scris?
D. C.: În tinerețea mea m-am zbătut ca peștele pe uscat, fiind foarte sărac. Unde mai pui că după ce am fugit din Tbilisi – de peste tot am fugit, din Chișinău am fugit ca să nu mă ia la armată, din Tbilisi, de război, din Brașov, ca să nu fac pușcărie, după ce am pierdut un proces pe care mi l-a intentat un securist din orașul de sub Tâmpa – și am venit la Brașov, nu m-am apucat de afaceri sau de bișniță sau să vând mașini, ci m-am înscris iar la Filologie, redevenind student. Cred că am fost student vreme de vreo zece ani și ceva. Mi-am început studiile prin 1985 și în 1997 încă mai eram student la masteratul din Sibiu. Am fost un veșnic student. Iar fiind student am fost mai tot timpul cu căciula găurită în cap și cu buzunarele goale, visând să pot trăi din scris, un vis utopic, firește, și irealizabil. Dar când ești student, chiar și un veșnic student, ai impresia că ceea ce nu au reușit alții, ai să reușești tu. Da, da, acesta a fost un stimulent pentru a scrie teatru, deși nu singurul. Am mai scris teatru și pentru a recrea pe cont propriu plăcerea și bucuria pe care o aveam atunci când citeam piese de teatru sau vedeam vreun spectacol de teatru. Cât am fost pe val și am fost montat, am făcut și ceva bani din teatru. Nu suficienți însă pentru a nu mai fi nevoit să mai faci și altceva. Așa că, trebuie să recunosc și eu, că nu trăiesc doar din scris și că scrisul este o meserie pentru mine, dar care nu-mi aduce bani.

R.Ș.: Genurile nu mai au demultișor granițe, poți foarte bine face proză, poezie, eseu, dramaturgie, critică literară. Tu ești un scriitor-cameleon, le faci pe toate cele enunțate adineaori, cât și presă. Totuși, ce scrii mai ușor, ce-ți place mai mult să scrii și de ce?
D.C.: Cel mai mult îmi place să scriu proză și, poate, o explicație ar fi că eu am o viață palpitantă – de când mă știu mi s-au întâmplat sau mi se întâmplă lucruri neverosimile, care mă împing spre scris. Chiar și dacă nu aș vrea să scriu proză, nu am cum să nu o fac, având o viață ca a mea. Am deseori impresia că unele lucruri mi se întâmplă doar pentru a putea scrie despre ele într-un roman sau în vreo povestire. Mă întâlnesc cu vreun prieten și el mă întreabă ce am mai făcut și eu îi povestesc și văd în ochii lui o umbră de îndoială. Nu mă crede. I se pare că fabulez, și că toate chestiile alea pe care i le povestesc nu le-am trăit, dar sunt niște scene din noul meu roman.

R.Ș.: Cea mai recentă carte a ta, romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (editura Humanitas), își derulează acțiunea pe 80 de ani, din 28 iunie 1940, până în 28 iunie 2018. Cât timp ți-a luat să scrii cartea? Poți scrie și altceva în perioada în care ai un proiect romanesc, cum a fost acesta? Poți să lucrezi și la o carte de poezie, de exemplu?
D. C.: Spunea un critic literar că nu-i crede pe acei scriitori care afirmă că au lucrat la un roman zece ani. Ei bine, cred că nici pe mine nu m-ar crede dacă i-aș spune că port în mintea mea ideea acestei cărți de vreo douăzeci de ani. Dar chiar așa stau lucrurile. În urmă cu vreo douăzeci de ani, după ce primisem premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului, m-am întâlnit cu criticul de teatru Marian Popescu și acesta m-a întrebat: Da’ nu ai vrea să scrii tu o piesă de teatru despre cum Basarabia a fost ocupată de armata sovietică? Adică despre ziua de 28 iunie, despre care nimeni nu a scris nimic în acest sens. Să povestești cum a fost ocupată această parte de Românie și ce s-a petrecut în mintea oamenilor de acolo, încât, mulți dintre ei, au trecut cu cățel și purcel de partea ocupanților. Ideea mi s-a părut foarte tentantă și, imediat după ce m-am despărțit de Marian Popescu, m-am și apucat de scris, și am scris o primă versiune a ceea ce azi e romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, doar că sub forma unei piese de teatru. Ca piesă de teatru însă nu rezista. Simțeam asta și am băgat-o în sertar, iar la ea am revenit peste câțiva ani. Am rescris-o și mi-a ieșit, de data asta, o povestire. Și am publicat-o într-o revistă. Totuși, tema era prea vastă și eu simțeam asta și am revenit la ea într-o altă povestire, apoi într-o alta, până când a început să se contureze romanul de azi.
Pe lângă acest imbold, a mai fost unul. Faptul că am fost foarte apropiat de tatăl meu, iar tatăl meu trăia în trecut, mai ales în ultimii săi ani de viață și mă lua și pe mine cu el, atunci când ne reîntâlneam. De fapt, nu doar de tatăl meu am fost apropiat, ci și de toate rudele noastre. Una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei mele fiind mersul la rude.
Nu aș putea spune că romanul meu e autobiografice și că personajele din romanul meu sunt membrii familiei mele, dar unele tangențe oricum există.
De aceea, acest roman ar fi trebuit să-l dedic părinților mei și rudelor noastre care toată viața au visat că, într-o bună zi, românii se vor întoarce și vor da ceasul înapoi și vor șterge din istorie ziua de 28 iunie.


Nu, nu, romanul meu nu e unul patriotic, ci mai degrabă realist. Sau post-realist. E un roman despre istorie. Care s-a prăbușit peste niște oameni obișnuiți și le-a dat peste cap viața pe care o duceau până atunci.
E o sagă de familie. Când fiecare generație se întoarce la punctul zero. Și se găsește mereu într-un punct zero, atunci când nu se găsește într-un punct de foc.
Tatăl meu se urca deseori pe cel mai înalt deal din Flutura ca să vadă dacă nu se întorc cumva românii, pe care el toată viața i-a așteptat să revină. Cred că s-ar fi bucurat foarte tare dacă ar fi văzut romanul meu.

R.Ș.: Ce sau cine te pune în starea de scris? Mai ai nevoie de inspirație sau ai destulă experiență încât să nu mai aștepți muza? Un scriitor profesionist trebuie să fie față în față cu hârtia/tastatura zilnic?
D. C.: Încerc să scriu zilnic, deși nu tot timpul îmi reușește. Mai ales nu-mi reușește după ce public o nouă carte și aștept să treacă timpul pentru a mă putea apuca din nou de scris. Intervine și depresia de după publicarea unei cărți, când ești asaltat de îndoieli și dezamăgiri și când ți se pare că nimeni nu are nevoie de scrisul tău. Asta mi se întâmplă și mie. Acum lupt cu depresia asta. Iar cea mai bună metodă de-a lupta cu ea e tot scrisul.

R.Ș.: Te ocupi, la Chișinău, de atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, la Biblioteca Municipală Hașdeu din oraș. Cine și de ce vine la acest atelier? Ce învață și cum neofiții?
D. C.: “Vlad Ioviță” – atelierul de scriere creativă – l-am făcut după modelul cursului omonim de la Facultatea de Litere din Brașov, ținut de poetul și prozatorul Alexandru Mușina. Eu l-am frecventat, în perioada lui de glorie, când Alexandru Mușina ne-a împărtășit foarte multe secrete ale scrisului, despre care avea ferma convingere că acesta se poate învăța ca oricare altă meserie. Poți să înveți însă să scrii poezie sau proză doar citind poezie și proză, dar mai ales scriind, și asta făceam noi la cursul domnului Mușina. Care-l punea pe câte unul dintre studenții săi să scrie și noi toți ceilalți îi audiam textele, le comentam pe toate fețele, le criticam, și-i dădeam sugestii ce să taie, ce să lase, ce să schimbe, și, a doua zi, respectivul venea cu textul redactat și iar ni-l citea. Și așa vreme de un an de zile. Eu am frecventat cursului domnului Mușina în perioada când Jolanda Benedek și-a scris romanul „Suflețelul Iustinei”, și am văzut cu ce se mănâncă scrierea creativă, iar odată revenit la Chișinău, am făcut atelierul “Vlad Ioviță”, unde am încercat să-mi pun în aplicare cunoștințele acumulate la Brașov. Atelierul există de vreo 15 ani și în acest răstimp au ieșit din băncile lui foarte mulți poeți și prozatori talentați. O mare bucurie că vreo câțiva dintre ei au câștigat Concursul de debut în literatură “Alexandru Mușina”, iar Artiom Oleacu a câștigat chiar marele premiu.

R.Ș.: Spuneai, în urmă cu 20 de ani, într-un interviu – și o făceai repetând obsesiv –, că vrei să scrii o poezie nouă. Ți-ai îndeplinit dorința, între timp? Ce înseamnă poezie nouă? Nu ce vechi e mai bun?
D. C.: Nu, nu am reușit, deocamdată, să-mi îndeplinesc acest vis de-a scrie o poezie nouă. Visez în continuare, cu toate că în ultimii ani scriu mai mult proză.

R.Ș.: Scriu poezie ca si cum m-aș arunca pe fereastră – te-am citat. Pentru nu puțini, scrisul e și terapie, nu doar plăcere. Ce spui tu, sună ca declarația unui sinucigaș. Adevărat, era în urmă cu două decenii. Îți menții afirmația făcută atunci?
D. C.: Nu-mi mai mențin afirmația și, trebuie să recunosc, că o abjur. Azi aș zice altfel. Scriu poezie ca și cum m-aș ruga.

R.Ș.: Cum îți place să-ți pierzi timpul?
D. C.: Jucând tenis de masă.

R.Ș.: Ce scriitori și ce cărți ai descoperit în ultima vreme? Ce ai recomanda unor cititori debusolați de multitudinea aparițiilor editoriale?
D. C.: Eu citesc foarte mult, mai mult decât scriu, cu mult mai mult decât scriu. Pot să nu scriu într-o zi, dar să nu citesc, nu pot. Cititul pentru mine e partea cea mai frumoasă a existenței și în fiecare zi mă poți vedea cu o carte în mână. Citesc peste tot. Acasă, în troleu, în parc, în săli de așteptare. Și mă simt foarte nesigur și nefericit după ce am terminat o carte de citit și încă nu am început alta. Acum citesc scriitori iranieni, arabi și africani. Asta e noua mea descoperire. Acești scriitori.

R.Ș.: Cu ce poezie, dintre toate pe care le-ai scris, ai participa la o antologie internatională?
D. C.: Dragă Robert, sper să mă crezi când am să-ți spun că cea mai bună poezie a mea încă nu am scris-o. Când am s-o scriu, am s-o transcriu aici.
Interviu realizat de Robert Șerban