„Am 56 de ani și merg pe sârmă” – Interviu cu scriitorul Gelu Diaconu

294

Gelu Diaconu s-a născut pe 26 noiembrie 1962, în București. A debutat publicistic în 2004, în revista „Oglinda Literară”, cu un grupaj de poeme. Debutul în volum s-a produs cu povestirea Fabian (Editura Marineasa, 2006). A mai publicat volumul de versuri Antipoeme (Editura Vinea, 2008), nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie, Resurse interioare (poezie, Editura Marineasa, 2012), blues (Casa de Pariuri Literare, 2013), Resurse umane (Vinea, 2016), carte care continuă o temă din volumul Resurse interioare.

În toamna lui 2018 a lansat la Gaudeamus două cărți, una de poezie — Mother (Editura Paralela 45) — și un roman — Sebastian (Editura Cartier). În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro.

Robert Șerban: Deși tocmai ți-a apărut un excelent roman despre un scriitor important al literaturii române, Mihail Sebastian, dragă Gelu, ești chiar tu personaj de posibil roman: ai trăit, timp de aproape un an, cu mai puțin de 150 de euro pe lună, cât era ajutorul de șomaj pe care l-ai primit în 2016 doar ca să poți avea timp să scrii la Sebastian. Ți-ai sacrificat confortul, ca să nu zic viața, și, zi de zi, ca la (un) serviciu, ore în șir, ai lucrat la cartea ce tocmai a apărut la Editura Cartier. De ce? Mai există plăcerea scrisului într-un astfel de — din perspectiva mea — sacrificiu?

Gelu Diaconu: Scrisul la Sebastian a fost mai degrabă un exercițiu autoimpus. A fost prima oară când am tratat munca la o carte cu rigurozitate, fără să las lucrurile la întâmplare — asta dacă e să mă refer strict la perioada în care am editat manuscrisele destul de dezordonate strânse de-a lungul timpului. Pe de altă parte, a existat o altfel de plăcere: aceea pe care am trăit-o în timpul documentării. A fost de-a dreptul o muncă detectivistică, pasionantă, care a implicat nu numai lectura intensă, ci și căutarea cărților fără de care Sebastian n-ar fi arătat cum arată în ziua de azi.

În ceea ce privește prima parte a întrebării tale, lucrurile au stat întocmai. În vara lui 2016 am fost concediat de la ziarul „Ring” și m-am trezit dintr-o dată într-o situație bizară: mă trezeam dimineața și nu mai aveam unde să plec. Era un sentiment destul de neplăcut. În consecință, trebuia să fac ceva. Un fost coleg de la „Ring” a vorbit cu Cornel Nistorescu și m-a trimis la el. Nistorescu tocmai voia să relanseze „Cotidianul”. Am dat o probă de lucru, neconcludentă în opinia redactorului-șef de acolo, care m-a rechemat să lucrez câteva zile „live” ca să vadă dacă sunt eligibil pentru munca de ziarist la „Cotidianul”. Atunci am avut genul ăla de declic care se întâmplă uneori: și dacă nu mă mai duc și încep să lucrez serios la roman? m-am întrebat. Am făcut un fel de „consiliu de familie” și le-am spus soției și băieților mei ce vreau să fac. M-au sprijinit sută la sută și în felul ăsta am ajuns la șomaj. Doar așa am putut să lucrez la Sebastian și să-l termin. Altminteri, nu aș fi reușit.

Dacă mă întrebi, discret, de confortul la care am renunțat, trebuie să știi că e vorba tot de un fel de rigurozitate. Dacă îți propui să respecți un anumit mod de a cheltui banii, doar pe lucrurile de strictă necesitate, atunci un astfel de plan poate să reușească. Dacă nu, nu. Eu l-am numit „tratament stoic”. Firește că nu mi-a fost ușor. Nici acum nu îmi este. Teoretic, în momentul de față nu am niciun venit. Din cauza unor probleme de sănătate nici nu mă pot angaja, deocamdată. Am sperat că, dând drumul la site-ul meu, o să obțin măcar niște colaborări de unde o să-mi vină un minimum posibil. Nu s-a întâmplat și am devenit un fel de parazit socio-literar, dacă mă pot numi așa. Am 56 de ani și merg pe sârmă. Fără familie lucrurile ar sta foarte rău. Nu-mi rămâne decât să sper că lucrurile se vor îndrepta curând. Mă gândesc că printre cei care-mi citesc recenziile, articolele și prezentările de carte de pe site sunt și oameni din presa literară care ar putea fi interesați de colaborarea mea. Să fim înțeleși: nu cerșesc milă sau simpatie, ci vreau doar să muncesc și să câștig lunar măcar cei 150 de euro pe care poștașul mi i-a adus timp de un an, din august 2016 până în august 2017. Dacă i-aș avea, aș reveni măcar la „tratamentul stoic” de dinainte. Acum, ca să glumesc un pic, sunt la „tratament de exterminare”.

R.Ș.: Cum ai convins editura Cartier din Chișinău să publice o carte atât de mare (editarea și tipărirea ei implicând cheltuieli ridicate)? Ești un scriitor care vine dinspre poezie, titlul cărții nu e cu cârlig, Sebastian. Și totuși…

G.D.: A fost un complex favorabil de împrejurări. În primul rând, trebuie să spun că mi-am impus romanul Sebastian ca pe un examen major al vieții mele de scriitor. Eram foarte hotărât, dacă Sebastian nu reușea să se impună, să renunț complet la literatură. Nu e o glumă. Cine crede că e unul dintre acele capricii de scriitor de care lumea e plină se înșală. Eu chiar eram decis să procedez în consecință. Cu bagajul ăsta moral am început să trimit romanul la edituri. Am fost refuzat de fiecare dată și, din acel moment, am privit lucrurile cu un fel de seninătate. Eram pe punctul de a pierde tot. Făcusem ce depinsese de mine, iar rezultatul era dezamăgitor. Am fost convins că scrisesem un roman foarte prost, iar asta mi-a întărit hotărârea de a renunța. Atunci l-am rugat pe Claudiu Komartin să-i trimită lui Gheorghe Erizanu manuscrisul. Era o ultimă șansă pe care mi-o acordam. Claudiu a fost admirabil, a făcut și un pic de lobby pe lângă Gheorghe, iar lucrurile s-au salvat în ultimul moment. Răspunsul lui Gheorghe Erizanu m-a lăsat perplex. Mi-a spus că Sebastian e foarte bun și că o să-mi trimită un contract. De unde mă aflasem cu puțin timp înainte pe buza prăpastiei, acum eram iar pe teren sigur. Gheorghe a depus un proiect la AFCN, a primit finanțarea și, în felul ăsta, Sebastian a ieșit pe piață la un preț foarte bun. Presiunea financiară a fost redusă, cred, la minimum. Trebuie să amintesc însă că, anterior, Gheorghe Erizanu îmi spusese că va publica romanul indiferent dacă primește finanțarea de la AFCN sau nu. Lucrul ăsta e bine de ținut minte.

R.Ș.: Ce fel de public vizează romanul tău, care are peste 600 de pagini? Speri să fie un bestseller?

G.D.: Sper doar ca romanul să fie citit de un public eterogen, fiindcă elementele din care e compus se adresează nu numai cititorilor așa-zis clasici, care au răbdarea să parcurgă o carte de peste 600 de pagini, ci și tinerilor. Există un personaj în roman, Robert, care i-ar putea atrage într-o oarecare măsură. Am încercat să-l aduc cât mai aproape de ei, să fie acel tip care să joace rolul de liant între perioadele istorice — incluzând aici și anii 90, care fac deja parte din istoria noastră recentă — și zilele noastre. Nu știu dacă am reușit, încă n-am primit încă niciun feed-back pe tema asta.

Sigur că orice scriitor își dorește ca romanul lui să devină un bestseller. Aș da dovadă de ipocrizie dacă aș afirma contrariul. Totuși, cel mai mult îmi doresc ca Sebastian să fie citit și să nu devină doar un obiect pe un raft de bibliotecă.

R.Ș.: Cu ceva timp înainte de a te apuca de Sebastian, la care ai lucrat cam 6 ani (asta însemnând documentarea, adică lecturi despre epocă, despre lumea culturală și politică de atunci, despre contextul istoric al interbelicului românesc etc.), ai vrut să te lași definitiv de scris. De ce?

G.D.: Am explicat mai sus împrejurările. Trebuie să mai adaug că, deși ideea de a renunța sună destul de dramatic, nu era vorba de o renunțare la scris, ci o renunțare la publicare. Nu voi renunța la scris niciodată. Scriu de prea multă vreme ca să mă las la bătrânețe. Îmi displace însă tot exercițiul ăsta de adresare formală către edituri: „Vă deranjez cu o rugăminte, știți, am scris o carte…”. Îmi imaginez că nu sunt singurul care face asta și aici intervine modul meu scrupulos de a mă afla în lume. Sunt un om timid, rezervat, nu mă simt bine și în siguranță decât în bula mea, în camera unde am cărțile care nu mă trădează niciodată. Odată făcut pasul în lume, trebuie să port o mască. De-asta m-a și îngrozit, uneori, meseria de jurnalist. Purtam masca aia zi de zi. Ajunsesem să nu mai știu care este adevăratul Gelu Diaconu. Noroc cu poezia, fiindcă în poezie sunt întotdeauna eu însumi și nu trebuie să pretind că sunt altcineva, așa cum se întâmplă adesea într-o redacție sau cine știe pe unde.

R.Ș.: Mă întorc la site-ul omiedesemne.ro, pe care îl coordonezi și care are tot mai mulți cititori, fiindcă e conectat la actualitatea culturală, dar și fiindcă are amprenta caldă a omului care ești, care nu iubește doar cărțile, ci și pe autorii lor. Ce ți-ai propus cu acest site, unde bate el, unde bați tu?

G.D.: Am spus mai sus ce mi-am propus cu acest site în primă instanță. Pe de altă parte, dacă nu voi obține aceste colaborări, mi-aș dori foarte mult să primesc cărți, de la edituri sau de la autori, ca să scriu despre ele. Nu fac critică profesionistă, fiindcă nu am asta în sânge, însă recenziile mele, chiar dacă au un aer ușor amatoristic, conțin și un frison de sinceritate care nu-i lasă, cred, indiferenți pe cei care le citesc. S-a și întâmplat deja să primesc cărți, atât de la autori, cât și de la edituri, cărora le mulțumesc și aici. Sper că se va mai întâmpla în viitor, fiindcă altfel, neavând un buget pentru cărți, nu voi avea acces la noile apariții. În ultimă instanță, îmi doresc de la omiedesemne.ro ca, într-un viitor oarecare, să-mi aducă și o brumă de bani, minimum necesar. Fac ceva deja în sensul ăsta, iar cine va dori să devină „patron” al site-ului și să doneze sume altfel derizorii (un euro, cinci euro, zece euro etc.) o va putea face curând. Sper ca măcar în felul acesta să pot ajunge la cei 150 de euro izbăvitori.

R.Ș.: Fiindcă, spui tu, lumea nu mai e interesată de poezie, nu mai cumpără volume de versuri, ai făcut, cu câțiva ani în urmă, un gest care a mixat generozitatea cu protestul: ai dăruit volumul tău de versuri Resurse interioare celor care și l-au dorit. O carte gratis. Care a fost efectul gestului tău, atunci și apoi, în timp? S-a citit cartea? Următorul tău volum a fost cumpărat de cei la care a ajuns Resurse interioare?

G.D.: Resurse interioare a fost cartea la care am primit cele mai frumoase feed-back-uri de până acum. Pe vremea aceea mi-am permis să plătesc pentru apariția ei, iar gestul meu de a o distribui gratis, departe de a fi unul rebel, a fost unul mai degrabă de atașament față de poezie. Mi-am spus că, dacă această carte scapă de chingile prețului, atunci poate ajunge la cât mai multă lume. Tirajul ei a fost de 200 de exemplare, așadar, să zicem, aproximativ 180 de oameni au primit-o și îmi place să cred că au și citit-o.

Sunt câțiva oameni foarte dragi care îmi urmăresc cu atenție și interes evoluția și îmi cumpără cărțile de fiecare dată. Unul dintre ei este Florin Hălălău. Lucrul ăsta îmi dă o liniște interioară care mă relaxează: dacă am astfel de cititori, înseamnă că nu am scris degeaba, că efortul meu nu s-a dus în neant. Situațiile de genul ăsta îmi resuscitează energiile de fiecare dată.

R.Ș.: Poezia ta este una autoreferențială. Îți ești propriul personaj. De ce crezi că îi interesează pe cititori viața — cu toate ale ei, importante sau banale, triste sau vesele — unor inși care scriu versuri? Ce mai caută cititorul în și prin poezii?

G.D.: Oamenii sunt curioși. Curiozitatea lor este insațiabilă. Într-unul dintre poemele lui din Dream Songs, John Berryman spune așa: „I dont see how Henry, pried/ open for all the world to see, survived”. Cititorilor le place să scotocească prin viața „personajelor” din cărțile de poezie și să găsească înțelesuri ascunse. Nu trebuie să uităm nicio clipă că, atâta timp cât ne păstrăm umanitatea, vom reacționa la emoții. Or, eu cred că există cititori care, pe lângă faptul că sunt umani — și, prin asta, sensibili la poezie —, au capacitatea aceea liminară de înțelegere față de sacrificiul pe care un poet îl face atunci când se lasă „deschis în fața lumii curioase să-și bage nasul”. Datoria poetului este să supraviețuiască pentru a se putea „deschide”. Unii au reușit, alții, ca Berryman sau ca Sylvia Plath, nu. Dar ceea ce au lăsat în urma lor este de neprețuit.

LĂSAȚI UN MESAJ