6.2 C
Timișoara
duminică 21 aprilie 2024

Afară nu-i vopsit gardul, înăuntru-s „leoparzii”?

Dacă stadioanele din Timișoara ar putea vorbi, ar plânge. Fiindcă plânsul, mai ales plânsul, este forma cea mai pură a comunicării. Și prima.

Dar sunt stadioanele noastre copii, nou-născuți? Nici vorbă! Și totuși, la scară istorică, da. Și ele sunt copiii teribili ai istoriei Timișoarei. Și ele plâng de foame, de sete. De singurătate sau, cum se mai spune, de urât.

Iar urâtul face parte din viața lor. Atât cât mai e ea viață. O viață de boschetari, la propriu. Și nu e o noutate, ba dimpotrivă, o vechitură ce scriu aici. Un cocoloș de șters pe jos. Pentru că s-a șters pe jos cu paginile despre stadioanele Timișoarei. Și încă se mai șterge, de parcă plouă și pe holurile instituțiilor noastre lupta cu noroiul continuă la nesfârșit. Sau? Sau se șterg geamurile cu astfel de pagini?! M-aș bucura, fiindcă măcar așa s-ar vedea mai bine. Iar presa tipărită și-ar recăpăta, odată cu sticla, strălucirea utilitară de altădată.

O vizită, luni, la stadionul CFR mă face să scriu aici despre aceste splendori apuse ale ierbii. Dar nu cu nostalgie, fiindcă nu mai e loc de așa ceva printre ruinele Ministerului Transporturilor și arătura Primăriei Timișoara. Între și pe care copii și antrenori încearcă să facă fotbal. Copii și antrenori în echipamente frumoase, „leoparzi” (sau urmașii „ceferiștilor” atât de frumos alintați cândva) luptând pentru firesc. Pentru demnitatea firescului, pe un așa-zis teren 2, de fapt un maidan. Lângă terenul 1, demn de cel mai expresionist peisaj selenar cu putință. Pentru că asta a însemnat aducerea la starea inițială, de către primărie, a casei Chinezului dintre războaie după desființarea spitalului Covid în septembrie anul trecut. O pânză expresionistă a unui lunatic. Nu de aici, de pe Pământ, ci chiar de pe Lună. De unde pare căzută această aducere la starea inițială. Această redare sportului.

Motivații, sigur, există. Dar și generații, ca să păstrăm rima, de copii care se schimbă în condiții igienico-sanitare mai bune pe marginea unui islaz decât în vestiarele „complexului”. Și asta într-un oraș cu șpais și ștaif. Unde, peste strada care prezintă mizerabila intrare în incinta stadionului, blocurile unui nou complex rezidențial par pregătite să treacă încet și sigur. Un complex pe aleile căruia părea desprins dintr-un joc hilar de calculator joggingul unui tânăr pe care doar șortul și, eventual, ora (18) îl făceau, pentru o clipă mincinoasă, dar, totodată, amuzantă sportiv.

Știu că ar fi o cruciadă a copiilor, la fel de închipuită, de legendară și de sortită eșecului precum cea de pe la 1200, dar, stârnit, de „bunăstarea” alergării acelui tânăr rezident al complexului Mara, îmi permit să-mi imaginez, cu necesară — suficientă?! — răutate, aici, a unei zile de protest a copiilor fără terenuri pe care să facă mișcare. Adică a tuturor copiilor. Forma de protest fiind foarte simplă: joaca în fața și în spatele blocurilor. Cu mingea printre mașini pe străzile străjuite de mașini. Lovirea fără milă a capotelor, parbrizelor. De dimineața până seara. Până la declanșarea alarmelor, a tuturor alarmelor. Fiindcă un lucru e cert: copilăria trece. Și vremea mișcării. A sportului. A naturaleții. Și, odată cu ele, cea mai frumoasă parte a vieții. Și toate acestea trec repede. În unul, două trei mandate. Care, astfel, sunt mai lungi decât veacul.

 

 

Alte subiecte :

Citește și :