Adrian Bodnaru: „Eu chiar mă aștept ca, într-o zi, scrisul să-mi iasă în analize”

414

Adrian Bodnaru s-a născut la 4 octombrie 1969, în Bocșa-Română, Caraș-Severin. Nu împlinește un an și își urmează părinții, ingineri, în Balș, Olt. Se stabilește la bunicii materni, într-un sat situat la cinci kilometri de localitate. E o prezență exotică. Are mașinuțe din Italia, poartă blugi evazați din Statele Unite și tricouri din Austria și Germania.

Abia mai târziu, în copilăria târzie, poate fi văzut asamblând kit-uri de aeromodele de la Moscova și jucând tenis de masă cu palete de la Hanoi. Din Havana reține doar gustul bomboanelor rusești. Statutul de care se bucură decurge din evoluția profesională a părinților săi la Întreprinderea de Osii și Boghiuri (IOB). De atunci, mai vede Bocșa de câteva ori, însă doar din mersul mașinii. Nu se oprește — probabil pentru că nu rămâne fără țigări. Altfel, nu știe de ce. Până la șapte ani trăiește liber. Vrea să se facă tractorist sau aviator. Are o bicicletă germană care-i oferă posibilitatea să se afirme. Cunoaște mulți ceferiști și e alintatul tractoriștilor, cu care bea sirop de căpșune la bufetul satului. Prima lui colecție: cutii de săpun „Cristal”. Toate, identice. Nu frecventează cursurile grădiniței, în ciuda eforturilor uriașe depuse de comunitate.

La vârsta școlii se mută în Balș. Aici cunoaște singurătatea. Marea singurătate. Învață bine, e un caligraf desăvârșit și un școlar dandy. E înnebunit după aviație, după colecțiile „Sport și tehnică” sau „Tehnium”, singurele lui lecturi suplimentare. Transformă camera tatălui său în atelier și meșterește, împreună cu el, zilnic. În clasa a II-a se înscrie la karting, la Casa Pionierilor, unde rămâne până la 14 ani. Are o prezență într-o finală națională, la Roman, prin ’83 (’84?). Conduce pe unde apucă, de la șase ani, Dacia alor lui. În prezent, nu posedă mașină. Nici permis. Cu fotbalul are câteva întâlniri dezastruoase pe maidan sau în curtea blocului. Pe terenul din curtea școlii nu îndrăznește nici măcar să fie copil de mingi. Știind că va rămâne fără ocupație ca pilot de kart, își cumpără o minge de fotbal în clasa a VII-a și joacă singur, la zid. Zidul camerei, al sufrageriei, al blocului și, în sfârșit, al unei centrale electrice, acesta din urmă având o bară de bătut covoare în față. O poartă. Saltul e imens. I se alătură și alți copii.

Când Casa Pionierilor îl lasă pe trotuarul din fața ei, se îndreaptă spre terenul de alături, al unei școli generale, unde se fac selecții pentru echipa de juniori a întreprinderii, pe cale de a reintra în „C”. E ales pentru că nu e „mingicar” și pentru că aleargă bine, lucruri greu de înțeles de către vedetele bitumurilor din oraș. Evoluează sinusoidal ca junior de „C”, până la finele sezonului 1986–87. Își aude, pentru prima și ultima dată, numele în stația de amplificare a stadionului CFR din Craiova, la prezentarea formațiilor mari. În vara dintre ultimele clase de liceu face hepatită. Cel mai iubit dintre pământeni îl scapă de armată, fiindcă i-l lasă medicului de la Infecțioase, la externare. Acesta îi transformă, pe biletul de ieșire, hepatita A în B.

Prin clasa a IX-a, scrie câteva drepturi la replică în versuri prietenului său din liceu, coleg de clasă și poet prezent în câteva poște ale redacției și într-o revistă. Citește, începând cu Bacovia. I se pare că barurile orășelului muncitoresc în care trăiește nu sunt departe de cele din Montmartre-ul lui Toulouse-Lautrec. Cu prietenul său înființează o gazetă de perete a clasei, pe care o actualizează frenetic și, uneori, iresponsabil. Își creează câțiva cititori. Îl descoperă pe Camus. Dă (ca să dea) la TCM-ul craiovean. Nu e pregătit. Se angajează la IOB ca desenator tehnic. Lucrează într-un birou de proiectare, cunoaște câțiva stagiari fabuloși la chefuri, e al „cincilea Beatle” (textierul) în formația rock a Casei Tineretului din Balș, participă la două festivaluri de gen, scrie constant, citește și ajunge la Politehnică, la Timișoara. Aici, în anul II de Poli, e debutat în „Orizont” de Marcel Tolcea. După ce fusese adus la redacție de Adriana Babeți. Cu Marcel Tolcea devine prieten. Și rămâne așa.

Frecventează Cenaclul „Pavel Dan” al Casei Studenților. Modestia îi rămâne nedescoperită. Trece drept orgolios. E fascinat de Cornel Ungureanu, dar nu-l ascultă când îi spune că literatura se face pe prietenii. Nu-l ascultă nici acum. Nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că nu mai poate. Pentru că e târziu, prieteniile sunt făcute. Locuiește prin diversele garsoniere ale orașului. Își predă manuscrisul primei cărți Editurii de Vest (fostă Facla), condusă pe atunci de Viorel Marineasa. Dar e greu încă în ’93. Chiar dacă publică în reviste bune și are un premiu național studențesc. Nu însă un an mai târziu, când Gabriel Marineasa, fiul lui Viorel, are deja o editură. A lui. În decembrie 1994, își vede tipărită pri­ma carte. Ninge. Volumul e bine primit. Crede că va fi ușor. Se înșală. Placheta nu ia niciun premiu pentru debut.

Proaspăt inginer diplomat, intră în presă. Trece pe la „Realitatea bănățeană” și „Timișoara”. De acolo, la editura Sedona, Teatrul Național, editura Brumar. Aici, cu voia lui Gabriel Timoceanu, poet și patron de editură, scoate cele mai frumoase cărți de poezie, datorate graficianului Dan Ursachi și mai ales autorului Șerban Foarță. Absolvă în doi-trei ani intenși academia poetului holorimelor. E considerat un epigon al lui. Și când scrie în vers alb. Crede, un timp, că aparențele înșală. Mai crede încă. Înființează Editura Universității de Vest și o coordonează 13 ani. Mediul academic îi oferă cele mai multe prietenii din viața sa. În ziua când  părăsește universitatea, acestea dispar instantaneu.

Nu se luptă pentru cărțile lui după ce apar. Are, până acum, 14 volume de poezie și o traducere din poetul chilian Vicente Huidobro, semnată împreună cu Ilinca Ilian. Poezia lui este prezentă în mai multe antologii, unele bilingve. Cărțile sale primesc o serie de premii literare. Și cărțile editate de el sunt premiate de Asociația Editorilor din România. Din 2003, datorită lui Mircea Mihăieș, susține o rubrică în versuri în „Orizont”. Și are de gând să o susțină cât timp îl va lăsa. Din 1997 e membru al Uniunii Scriitorilor din România. De 30 de ani trăiește neîntrerupt în Timișoara.

Robert Șerban: Te rog să alegi răspunsul corect, justificând răspunsul. Scriu poezie: a) ca să mă distrez; b) ca să-i distrez pe alţii; c) ca să nu mă plictisesc; d) ca să las o moştenire spirituală copiilor mei; e) niciunul dintre aceste răspunsuri.

Adrian Bodnaru: Dacă aș încercui — și numai din neatenție mi s-ar putea întâmpla asta — varianta d), aș suna imediat la Protecția Copilului, pentru fetița mea de trei ani, și la secția de poliție cea mai apropiată, pentru sora ei de aproape 23. Ca să mă autodenunț. Fiindcă aș fi comis un abuz. Unul grav. Moștenirile spirituale nu trec ușor. Poate niciodată. Nu se pot pierde la ruletă sau în urma unor mariaje nefericite. Nu pot fi nici măcar vândute pentru un avans la Programul Prima Moștenire. Așadar, sunt traumatizante și există dovezi care susțin ceea ce spun. Îmi iubesc fiicele și, dacă aș putea, le-aș lăsa câte-o casă. În partea cealaltă, spirituală, m-aș rezuma la atât: să nu le fie rușine cu mine, cum se spune în (orice) popor.

Pe toate celelalte variante le-aș putea putea bifa. a), da, dar până la jumătatea vieții mele. Acum nu mai sunt atât de credincios ludicului decât în civilie și-n unele nopți. b), dacă aș fi foarte bun. În brațele grației mereu. Scriind — și nu spun deloc o noutate — e mai ușor să întristezi. Comediaografii sunt puțini, autorii de drame, câți vrei. c) îmi place mult. Însă plictisul, Marele Plictis, e pentru copii și aristocrați. Am numai șansa de a fi din când în când copil. Cam puțin pentru a face performanță. Să răspund e) ar trebui să explic ce e cu mine, să fac pe interesantul. Deci singurul meu răspuns e un vot anulat: câte puțin din a), b) și ceva mai mult din c).

R.Ș.: Fluxul tău poetic din ultimii 10 ani este de invidiat. Ai publicat nouă cărţi de versuri! De unde atâta energie lirică? E piaţa de carte românească motivantă, sau ai cititorii tăi, care îţi aşteaptă plachetele?

A.B.: „Flux poetic”, „energie lirică”… Frumos!…  Dar știi de unde vin ele? Din frică. Mă sperie re-fluxul, fiindcă sunt atât de atras de sirenele din larg, încât abia mă stăpânesc… Scriind, fug de dezordine, de nebunie. Mă de-posedez. Scrisul, pentru mine, e ca o menajeră asiatică. Îmi lasă camera lună și cu portretul lui Descartes pe noptieră. Dar ce și cum sunt întrebări pentru deștepți, pentru filosofi sau infractori. Pentru un scriitor de poezie deșteptăciunea e ca nuca-n perete. (Nu spun nicidecum că prostia e o virtute.) Treaba mea e să mă tem că n-aș mai putea scrie. Și scriu oarecum continuu pentru că mă târăsc din apă pe pământ, ca apoi să mă ridic în aer. Și viceversa. Sunt o viețuitoare darvinistă și atât.

Ce să aibă treaba asta cu piața de carte?! Sau, și mai concret, cu piața de carte de poezie, dacă o fi existând ea? Cât despre cititori, cred că am câțiva (nu bravez, „câțiva” e cuvântul potrivit), și ei sunt excepționali. Iar cum știu că fiecare carte a mea, odată publicată, înseamnă, mai mult sau mai puțin, un dat în bară, o iau de la capăt. Cred că e bine să spui de mai multe ori „te rog să mă ierți”, chiar dacă ai greșit o dată. O carte de poezie, ca orice carte, e un obiect cât se poate de teluric. De la coperta-ntâi începând. Care conține, nici mai mult, nici mai puțin, decât un nume și un titlu. Chiar așa?! Un nume? De ce? Visez, dacă m-ar lăsa Biblioteca Națională, să public o carte nesemnată. Și să se intituleze Versuri sau Poeme. Titlul să preia orgoliul numelui. Știi un titlu mai obraznic decât Versuri? Eu, nu. Parcă nici Opere nu e așa de bățos.

R.Ș.: Cărţile tale sunt scrise în registre diferite şi au teme diverse. Sunt, cum se spune azi, „proiecte literare”, nu culegeri de poezii. Nu dispare, din acest tip de poziţionare, tocmai gratuitatea, atât de cântată şi invocată de confraţi? Cum îţi alegi subiectele despre care scrii?

A.B.: Da, îmi place să-mi construiesc, atât cât se poate în poezie, volumele. Am nevoie de un plan. Un The Best Of… se face din albume, nu e o culegere dintr-o anumită perioadă. Proiectul schițat inițial mă ajută să-mi păstrez exigența. E o nevoie a mea. Nu exclud cealaltă cale. Se poate ajunge la același rezultat. Pur și simplu vreau să fiu eu în mai multe feluri, altfel simt că m-aș corupe. Că, vorba lui Nietzsche, aș alege calea cea mai ușoară. Așa parcă definea el coruptul.

Repetarea bântuie printre poeți. Manierizarea conștientă, nu, fiindcă e un act de mare curaj. Deci nu pentru toți muritorii. E sarcina maeștrilor. Modalitatea mea de a-mi stabili volumele nu are nimic de-a face cu gratuitatea lor. Dimpotrivă, eu cred că gratuitatea e și un act voluntar, că implică voință.

R.Ș.: Care e subiectul, tema despre care n-ai putea scrie deloc?

A.B.: Ecologia. Ca Platon care, dacă ar fi fost ecologist, ar fi ținut poeții în Cetate. El, nu, i-a gonit. Și unde s-au dus ei, acești adepți ai artificialului, ca orice creatori umani? Pe câmp, în natură. Unde au cauzat stricăciuni florei și faunei, pe măsura talentului fiecăruia. Cu cât talentul mai mare, cu atât pagubele. Așadar, ecologia, fiindcă, atunci când se va radicaliza, „răul suprem”, omul, va fi definitiv îndepărtat de natură, va fi ghetoizat în sticlă ca să admire frumusețea din jur. Și să te ții atunci, dezechilibre! Parcă văd cum râurile își trimit „sălciile negre”, cu centuri de vrăbii crescute la sol și cu gușile pline de grăunțe explozive, la ușile noastre pentru că le-am lăsat bunicile văduve. Și uite că nu am nicio temă despre care n-aș scrie deloc!

R.Ș.: Pe care dintre cărţile tale le-ai scris cel mai uşor şi de ce?

A.B.: De un timp sunt ceea ce se cheamă un „marginal”. Unul de lux, dar mai contează?!… Nu fac parte din „structurile” orașului (și mă refer aici la cele familiare mie: edituri importante (avem oare în Timișoara?), teatre, universități, presă cotidiană — nu te gândi la altceva, e vorba de locurile prin care am trecut, cât despre editura mea, ea e azi mai hamletiană ca oricând), iar asta mă liniștește și mă enervează în proporții atât de potrivite încât n-am stat mai mult de un an într-o carte. Iar cel mai ușor am scris — ghicești, probabil! — Univversuri. Pentru că e pe temă dată, pentru că e unul din subiectele mele fotbalistice preferate — Universitatea Craiova din anii ei de glorie —, pentru că nu mi-am făcut nicio grijă în privința biografismului scăpat de sub control din ea, pentru că trebuia repede să le fac o pereche Poliversuri-lor din 2012, cât eram în formă sportivă. Am început-o în preajma Crăciunului 2017, iar în martie 2018 era lansată la Târgul de Carte Gaudeamus de la Craiova. Nu mă întreba despre succesul de public!… Ar fi fost și culmea să fie, la ce driblinguri sunt pe-acolo! A luat însă Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala… Timișoara. A! Să nu uit! Cred că mai există un motiv pentru care am scris-o repede: e a doua și ultima despre o echipă, fiindcă, oricum, am depășit (nepedepsit?!) norma de iubire în fotbal, unde dragostea e absolut monogamă. Până la moarte. Eu o iubesc pe Poli, dar la început a fost Universitatea Craiova.

Ar urma apoi, într-un asemenea clasament, Timișorela, o carte a Timișoarei în versuri — fără virgulă după „Timișoarei” —, în versuri scoase din mlaștinile cetății și, sper, prefăcute în porți din fier forjat și feronerii pentru casele din cartierele ei. O carte care va fi lansată propriu-zis acum, în februarie, și la care am lucrat cam nouă luni de zile.

R.Ș.: Încă mai recurgi la prozodie, încă mai faci rime…

A.B.: De ce nu? Mai cu seamă că am ceva competență în domeniu. Rima — nu rima leneșă, bineînțeles, pe care o văd iarăși oarecum frecventată de poeți care până mai ieri o evitau (sau n-o descoperiseră?) — te poate conduce în paradisuri artificiale mai spectaculoase decât ai sperat. E ca un bourbon la timp, într-o conversație cu o doamnă, la pult, într-un bar, noaptea, în clipa când ți se pune în față o scrumieră. E magnifică dacă nu cazi în plasa ei. Și dacă ești un bun, cum spun francezii în română, „sintaxier”.

R.Ș.: Cum de nu te-a prins proza până acum? Unde-ţi „verşi” prozaismele, balastul?

A.B.: Nu m-a prins pentru că am fugit de ea. Din instinct. Și — uită-te la mine! — am eu trup și suflet de prozator? Crezi că degeaba caut prin H & M pantaloni XM? Îți mai spun ceva cât se poate de direct. Chiar și pentru proză îți trebuie talent. (Și nu se vor supăra prozatorii, fiindcă ei știu că-i admir; iar într-o întâlnire amoroasă prozaicul e întotdeauna câștigător în fața poeticului.) Ce dacă nu e între cele șapte arte? Are și ea mitropoliții ei. Or, eu n-am talent de prozator, oricât de prozaic aș fi, uneori, în poezie, fără să o fac să leșine de plăcere prin asta, în proză aș fi, eventual, caraghios de poetic, lucru pe care nu mi-l permit. Am o carte cu un fel de poeme în proză. Și cred că o să mai scriu asemenea poeme. În proză scriu, dar nu proză. Cât despre prozaisme, trăiesc cu ele. Și nu le vărs, le distilez, cred, în locuri și localuri special amenajate. În Timișoara, pe Eugeniu de Savoya, Florimund Mercy, Augustin Pacha… Sunt un citadin înrăit. Primul lucru pe care-l fac după ce trag două guri de aer curat la munte e să mă uit după un bar. Și nu pentru că sunt un vicios sau dependent incurabil, ci fiindcă vreau să mă asigur că am unde să-mi amintesc, în gând, frumusețile naturii.

R.Ș.: „Dacă cineva mi-ar spune de mâine nu mai scrii, n-aş mai vedea niciun rost” ai mărturisit, recent, într-un dialog. Un crez romantic, radical. Chiar atât de tămăduitor e scrisul? Viaţa nu-i în altă parte? Face cu ochiul nemurirea literară?

A.B.: Tipic pentru mine! Mi-a plăcut cum sună. Și, probabil, mă simțeam foarte bine când am spus-o. Mulți, când suntem sănătoși, vorbim ușor despre Belgia. Despre eutanasie. Despre „soluția finală” proprie. Mulți dintre noi, printre care mă număr, fac pe vitejii. Dar ce urât sună: „Dacă cineva mi-ar spune de mâine că nu mai scrii, mi-aș găsi altă cale”. De ce? Fiindcă sunt laș? Uman? Gata să mă târăsc în continuare, după amputări multiple? E, firește, o exagerare ceea ce am zis atunci. Nu dețin niciun adevăr profund al ființei mele viitoare. Aș adăuga: nici trecute. Iar dacă m-aș identifica într-o zi cu o certitudine, m-aș plictisi teribil. Aș fi un posac furibund. Cât despre crezurile romantice, radicale, să ne bucurăm de ele! Până la urmă, definiția dată de Ludwig Tieck, cred, romantismului — o spun cu vorbele mele: să fii romantic înseamnă să simți, în apogeul pasiunii, o imensă răceală — e preferata mea.

Știi, cândva, în era video și a vocii Margaretei Nistor, am văzut un film, unul din multele, unul oarecare, despre Jack Spintecătorul. Ripperologii poate și-l amintesc. Printre suspecții ecranizării era un artist al cărui număr consta într-un fel de schimbare totală, live, a înfățișării. După o pregătire prealabilă, trăsăturile sale se modificau atât de mult încât înfiorau auditoriul. Și noaptea, în pat, prostituatele, fiindcă, nici nu se putea altfel, ducea o viață de boem: alcool, droguri, femei. Artist, nu? Ei bine, anchetatorul, după ce-i vede reprezentația de cârciumă într-o seară, îl vizitează în culise (fusese deja șters de pe lista suspecților) și-l întreabă: „Cum faci asta?” Iar omul răspunde fără să clipească: „Nu știu”. Cam la nivelul ăsta de înțelegere de sine mă aflu. Sau vreau să fiu? Oricum, așa rămân confortabil pentru toată lumea. Vezi tu, despre poezia mea, pe la debut, un recenzor spunea (citez aproximativ): „Poemele lui… sunt ca atletele negre apărute la olimpiadă nu se știe de unde și care câștigă detașat toate probele de fond”, iar un altul (tot din memorie): „Omul e mai interesant decât poezia pe care, deocamdată, o scrie”. Dacă ar fi trebuit să alegi între prima și a doua afirmație despre tine care vrei să rămână, care vrei să fii, n-ai fi vândut-o Anticariatului pe a doua? Ei bine, eu am păstrat-o. Am păstrat-o ca să nu uit că „omul” trebuie să devină neinteresant.

Iar scrisul nu, nu e tămăduitor pentru mine. Nu e un medicament într-un sertar, o poțiune exterioară pe care, la nevoie, o iau cu lingurița sau cu polonicul și, gata, îmi trece. Mai vedem când va mai fi nevoie. Eu chiar mă aștept ca, într-o zi, scrisul să-mi iasă în analize. Cât despre viață, da, ea e mereu în altă parte. Cu scris cu tot. Iar ca dovadă, crede-mă pe cuvânt, n-am nicio relație cu nemurirea. Și nici nu m-am întâlnit întâmplător cu ea. Nu i-am văzut ochii, dar știu ochi frumoși pe lumea asta ne-nemuritoare. La care mă uit. De care mă bucur.

R.Ș.: Ce poeţi şi cărţi noi ţi-au atras atenţia în ultima vreme? Ce/cine e musai de citit?

A.B.: Îmi plac doi Dani, și nu pentru că am vreun minut de karate la activ în biografie. Ci ca să vezi cât sunt de conservator. Mai ales azi, când fac valuri în lumea literară protestele de gen (cuvânt magnific folosit acum, când „dau, gen, un interviu”), față de sexismul Premiilor „Eminescu”. Eu îl duc la un nivel superior: nu numai doi bărbați (și sunt, în toată firea, trecuți de 40 de ani), ci și doi cu același prenume. Asta ca să nu risc totul: doi cu același nume și prenume — te gândești la mine, nu? Nu e cazul. Să revin, e vorba Dan Sociu, cu Uau, de anul trecut, și Dan Coman, cu Insectarul Coman, din 2017. Și cred că premiul Opera Prima luat de Anastasia Gavrilovici la Gala Premiilor „Eminescu” e pe deplin meritat. Pentru Industria liniștirii adulților. Să urmeze! Și, nu uita, nimic nu e musai.

R.Ș.: Cu ce poezie, din tot ce-ai scris tu, participi la o antologie lirică universală?

A.B.: Cu niciuna. Și nu mă alint spunând asta. Sunt de maximă incompetență în ceea ce mă privește, repet. Prin urmare, și cel mai prost antologator al meu. Însă mă bucur și de acest defect structural și educațional, dacă vrei. Fiindcă, iar o zic, nu e treaba mea să particip la o antologie, indiferent de magnitudinea ei, județeană sau universală. Știi prea bine că o antologie presupune un antologator, nici mai mult, nici mai puțin decât autorul ei, care îți alege textele după criterii integral asumate. La o antologie nu participi, ești ales. Sigur că azi se poartă culegerile de poeme la care „participi”. Un prieten îți cere texte pe care le publică împreună cu altele, ale altor prieteni, mulți comuni, într-un volum, cu cât mai gros, cu atât mai… democratic, pentru prietenii prietenilor tuturor, pe banii unui consiliu local sau județean. Și asemenea lucrări înseamnă o contextualizare. Dar una atât de fluidă încât nu poate lăsa urme.

Totuși îți dau un poem pentru antologia universală din interviurile tale, ca să nu mă acuzi că nu știu de glumă. Unul care, sunt sigur, ți-a plăcut și care e suficient de recent ca să nu mă chinuiesc privind înapoi cu… mândrie.

Nu-i așa că, dacă am fi

foarte bătrâni a doua zi

după o asemenea noapte

și aș avea doișpe cu șapte,

m-ai face pilotul de încer-

care pentru cel mai nou înger

și mi-ai pune puțină stare

a vremii, la prânz, în mâncare?

LĂSAȚI UN MESAJ