Nu ești venit de mult timp în lumea literară românească – ai debutat în 2015, ai publicat al doilea roman în 2016 –, dar mi se pare (din discuțiile noastre particulare, din ceea ce scrii pe facebook, din reacțile tale) că nu te simți prea confortabil. Mă înșel sau așa e?
Așa e, nu sunt venit de mult timp în lumea literară; de fapt, sentimentul meu e că nu sunt venit deloc. E adevărat, scriu, public, dar apartenența mea la ceea ce (exagerând, firește) am putea numi lumea literară e aproape nulă. Nu ies în public decât foarte rar, cunosc o mână de scriitori, e mult spus că aș avea o viață literară. Că mă simt confortabil sau nu, e iarăși irelevant; e perfect normal, din punctul meu de vedere, să nu mă simt foarte în apele mele între quasi-necunoscuți, între oameni cărora, adesea, reușesc să le uit și numele. Poate fi amuzant, pentru mine cea mai mare parte a lumii literare înseamnă o colecție de fețe pe care mi le amintesc, dar nu le pot asocia unor nume clare. Mă simt confortabil în lumea virtuală, cred că e suficient pentru moment.
Nici lumea din imediata apropiere a celei literare, lumea cititorilor, nu pare una prea prietenoasă. E tot mai mică și tot mai atentă, parcă, la ce vine din export, nu la marfa autohtonă. La traduceri, nu la… originale. Nu prea mai are chef de citit, în fond, și se tot subțiază. O spun toate statisticile, nu e după ureche constatarea.
Aici, e delicat. În primul rând, cititorul (oricare ar fi el) are un gust în materie de estetică. Pur și simplu nu îi putem spune ce să facă, atunci când e vorba de preferințe. Că un prezumtiv cititor e atent la traduceri, iarăși, e de înțeles. Adevărul e că scriitorii noștri mari sunt puțini – și nu mă refer numai la contemporani, avem o literatură relativ tânără, venită azi dintr-o perioadă despre care eu prefer să nu discut pentru că nu am cunoscut-o foarte bine, de ce oare l-am învinovăți pe cititor pentru că alege lucruri care sunt valoroase prin apartenența lor la ceea ce putem numi, cu oarecare aproximație, literatura universală? Dacă e vorba de cultură, atunci, cu riscul de a-mi pune lumea-n cap, eu zic că e chiar indicat ca un cititor să se îndrepte (și) spre traduceri. Ar fi doar un patriotism prost înțeles să citească numai ce se face la noi.
Apoi, că numărul cititorilor se subțiază, nu știu ce să zic. Poate să ridic din umeri, să privesc foarte preocupat un pâlc de nori pe cer, nu știu ce să fac eu. De vină poate fi și lumea întreagă. Vinovată poate fi și lumea literară, spartă în zeci și zeci de grupuscule care mai de care mai închise și agresive, vinovat poate fi un sistem social care nu dă timp omului să citească, nu știu exact cui să dăm vina asta și să scăpăm de ea. Poate vinovat sunt și eu, în măsura (discutabilă) în care sunt scriitor, pentru că nu știu cum să ajung la cititor. E complex, poate cea mai bună soluție ar fi să tăcem și să așteptăm, să scriem ce avem de scris și să ne vedem de treabă în rest, dar în niciun caz nu trebuie să dăm vina pe cititor, asta ar fi o prostie uriașă.
Suntem parcă programați pentru asuprire
E ceva de făcut ca să fie atrași cititorii?
Poate e nevoie de ceva nou, totuși. Dacă acei oameni au părăsit literatura autohtonă, lucru de care nu sunt foarte sigur, e posibil să fi făcut asta dintr-un motiv. Și singurul lucru care-mi trece prin cap, când mă gândesc la asta, ține de valoarea literaturii în sine. Probabil, cititorii au anumite standarde pentru literatura pe care o citesc, pentru timpul lor. La fel de probabil, ceea ce li se livrează nu se ridică la acele standarde.
Sună crud, dar e nevoie de nou. Trebuie să ne întrebăm din nou cum e cu putință ceva nou și să acționăm în consecință, nu prin protejarea unui sistem care și-a pierdut credibilitatea și, în consecință, cititorii. Că nu se va putea face asta curând, asta îmi e foarte clar. E structura noastră socială, e în sângele nostru să păstrăm ceea ce e deja dat și să nu lăsăm nimic nou să vină, să survină în gândire, ca și în societate. Să nu uităm, suntem încă poporul personalității multilateral dezvoltate, într-o anumită măsură. Suntem parcă programați pentru asuprire, uită-te în jurul tău, uită-te și va deveni evident. Hai să gândim: avem primari care sunt în arest și au fost aleși, în ciuda calității lor de acuzați. Cum am putea spera ca un lucru nou să poată fi posibil, cum să mai credem? Și atunci, extrapolând puțin, cum am putea cere apariția noului în cultură?
Pare că scrii cu ușurință. Primul tău roman, “Fâșii de rușine”, a gestat până să apară, dar „După plâns” a apărut aproape imediat (zic imediat fiindcă un an așa pare, azi). Știu de la tine că scrii deja la următoarea carte. Cum reușești să ai un astfel de ritm? Ce program ai? Ce… muză?
Scriu din suflet. Scriu cu tot ce sunt eu și atunci, da, totul pare ușor. Îmi trăiesc scriitura așa cum un nebun își trăiește delirul, aproape fără să-mi dau seama că mi se întâmplă asta; nu simt timpul, spațiul se șterge cu totul și mâinile mele parcă lucrează singure, textul se așază în pagină cu ușurința cu care merg pe stradă sau conduc mașina. Nu pot explica mecanismul, nu am acces la el în întregime. Știu că îmi gândesc structura cu mult înainte de a o lăsa să survină în pagină, apoi pot pur și simplu să lucrez cu ea. Știu că trebuie să spun, știu că am ceva de spus. Cui spun, asta nici nu mai contează, de unde și partea experimentală a textelor.
Ritmul, ritmul vine singur. E al meu, îl am în interior și nu pot să îi refuz prezența, până la urmă scriitura îi aparține lui, nu mie. Am folosit de mai multe ori termenul acesta, scriitură, și cred că trebuie să mă explic puțin: eu sunt prin formare filolog, dar am o specie de venerație pentru deconstructivism, structuralism, lucrurile din anii ’60-’80 ai secolului trecut. Magistrul meu e Jacques Derrida, nu e un prozator, deși sunt mulți cei a căror operă o respect. Scriitura e viață, viață a textului, gândire-text, ca să devin obscur și să continui un set de idei pentru care nu am spațiu aici.
Cu muza, e amuzant. Muza mea chiar există, e prezentă lângă mine în fiecare zi și practic e primul meu cititor, instanța mea de verificare, Criticul cu majusculă, singurul om căruia îi permit să intervină pe text, mă rog, hai să nu o lungim, e prietena mea. Nu am un program, pentru că întrebai, dar ea din când în când mă întreabă ce am mai scris și atunci, că vreau, că nu vreau, îi arăt. S-a creat o obișnuință, ca în orice relație, o specie de rutină. Sunt îndemnat de muză, ca să zic eu mai poetic un pic.
Ce te interesează, în primul rând, la un roman?
Avem aici două variante de răspuns: dacă eu sunt cititorul acelui roman, cazul cel mai des întâlnit (pentru că eu sunt în mult mai mare măsură cititor, decât scriitor), sunt foarte interesat de tehnica de construcție a cărții și de stil. Povestea mă interesează mai puțin, am ajuns cu lecturile într-un punct în care nu mai caut noul, el e aproape imposibil, din locul de unde citesc eu s-a spus cam totul și a rămas felul de a spune, felul de a construi, nu neapărat un set sau altul de întâmplări narate. Cred în frumos ca realizare tehnică, pentru a formula mai exact. Oricum, între poveste și tehnică voi alege întotdeauna tehnica, poate e structura mea, nu pot explica foarte clar.
În cazul al doilea, acela în care eu scriu un roman (sau o nuvelă) sunt interesat de coerență. Sunt interesat, apoi, de veridicitate, de tenta naturalistă a lucrurilor, fără să cad în mizerabil, în obscen, în limbaj vulgar sau alte efecte de stil pentru care nu am nici cel mai vag respect. Pentru a-l parafraza pe actorul Marcel Iureș, cu care am avut o serie de conversații foarte utile despre artă, sunt interesat să îi livrez cititorului o poveste atractivă, dar în același timp sunt extrem de atent la aspectele tehnice ale lucrului acestuia. Gândesc fiecare lucru cu migală, încet, cu o răbdare care nu mă caracterizează în mod normal, pentru că mi-ar fi rușine de un cititor care ar veni, mâine, și m-ar critica la nivel tehnic. E o formă de respect, iar eu îmi respect prea mult cititorii pentru a le livra o poveste construită prost. E un târg: oamenii îmi dau timpul lor, eu unul mă îngrijesc să nu fie timp pierdut. Cum aș putea să-i privesc în ochi pe acei oameni, știind că le-am irosit timpul? Cum? Cred că aș muri de rușine, totuși.
Competiția, promovarea, circul au luat locul înțelegerii literaturii
Știu că ești reticient față de proza scurtă. De ce?
Aici, e chestiune de interpretare. Sunt reticent atâta vreme cât insistăm asupra acestei taxonomii, atâta vreme cât distincția între tipurile de proză se vrea cu orice preț operantă, pentru că, personal, nu fac această distincție. Pur și simplu nu cred că sunt lucruri diferite, proza de mare întindere și proza scurtă, cele două așa-zise categorii țin doar de un număr sau altul de semne. Și pur și simplu mă enervează chestiunea cu moartea prozei scurte, cu publicul care, vai doamne, nu vrea să o citească, cu văicăreli și alte circuri. Iarăși, mă enervează încercările insidioase ale unora de a spune că e o artă diferită (și superioară, neapărat superioară) în proza scurtă. Literatura devine atunci un concurs prost gândit, un bâlci, ne devine tuturor evident că X e mai bun și mai artist ca Y pentru că etc. De aceea par reticent, însă adevărul simplu e că nu am reticențe, am doar suspiciuni legate de modul de promovare. Atât. Ar fi mai simplu să ne numim toți prozatori, să încercăm să discutăm despre un câmp unitar al literaturii, ar fi mult mai frumos așa, măcar la nivel de comportament. Dar la noi competiția, promovarea, circul au luat locul înțelegerii literaturii, la noi centrele de putere sunt mai importante decât puterea, asta e viața.
Poezie mai scrii? Cu asta ai început, chiar ai și publicat, cu mai mulți ani în urmă, versuri. Nu e poezia o bună evadare pentru un romancier?
Nu, nu scriu poezie. Am renunțat acum vreo cincisprezece ani la poezie (sau poezia m-a părăsit), așa a fost să fie. De fapt, nu cred că aș putea scrie poezie acum și, sincer, nici nu simt nevoia să încurc lucrurile între ele. Nu cred în noțiunea de autor total, nu cred că trebuie să le facem cu toții pe toate. Îmi plac lucrurile puține și bine făcute, e în structura mea să nu mă complic foarte tare. Și, totuși, nu simt că vreau să evadez din roman, scriitura nu mă apasă, nu mă obosește, nu îmi face nimic rău. De ce aș vrea să evadez din ceea ce eu cred, acum, că e frumosul? De ce aș vrea să părăsesc lucrurile pe care îmi place să le fac? Doar pentru a fi perceput ca autor total? Serios, e un motiv prea mic pentru mine, nu sunt vreun ambițios și nici nu cred să devin așa ceva. Eu m-aș mulțumi să fiu considerat un prozator bun, dar până și lucrul acesta trebuie să mai aștepte. Între timp, însă, citesc poezie cu plăcere, chiar mă las furat de ea uneori, dar fără ambiția de a fi eu însumi poet. Cred că fiecare om trebuie să-și cunoască măsura și, crezând asta, evident că eu încerc să respect măsura care cred că mi-a fost dată.