Mediul în care trăim cu toții este o chestiune ce trece de interesele mărunte locale. Toți trăim pe aceeași planetă. Mediul ce devine tot mai fragil este în mare pericol. Apicultorii români trag, din nou, un semnal de alarmă pentru sensibiliza autoritățile că așa nu se mai poate. Al doisprezecelea ceas a trecut de mult și rezultatele se văd, din păcate. Specialiștii care se ocupă de îngrijirea celor mai mici lucrători agricoli transmit o scrisoare deschisă celor ce ar trebui să audă.

„În atenția domnului Ministru al Agriculturii,
În atenția Comisiei europene,
În atenţia opiniei publice,

Asociațiile apicole și apicultorii reuniți cu ocazia consultărilor organizate de Ministerul Agriculturii din România, în data de 05.11.2019, consultări ce au avut ca subiect derogarea solicitată de asociațiile de agricultori pentru utilizarea de neonicotinoide în sezonul agricol 2020:

Comunicat
Agricultura și apicultura au fost două domenii ce au trăit în simbioză, cu beneficii pentru ambele părți, de sute de ani. Din păcate, în ultima vreme, din cauza excesului de chimicale, de hibrizi selecționați pe criteriul rezistenței la ierbicid și mai nou, de 20 de ani, a neonicotilenoidelor, populațiile de albine sunt din ce în ce mai afectate. Albina este și va rămăne un gardian al stării mediului și al agriculturii. Când albinele încep să aibă probleme de adaptare și supraviețuire, este deja un semn al abuzului de chimicale. Indiferent câte specii autopolenizante vom inventa pe viitor, indiferent dacă rolul de polenizator al albinei va dispărea sau va fi înlocuit de roboți, nu vom fi pierdut în acel moment doar un polenizator, ci UN GARDIAN AL STĂRII PLANETEI. Albinele sunt în prima linie a victimelor chimizării.
La întâlnirea din data de 05.12.2019, ni s-a prezentat, încă de la început, de către domnul Secretar de stat Emil Florian Dumitru, o harta colorată în mare parte în roșu, hartă care ar fi trebuit în viziunea domniei sale să suțină punctul de vedere că, 3/4 culturile de porumb de pe suprafața tării sunt amenințate de către un invadator-Tanymecus Dilaticollis, numit popular și „rățișoara” sau „gărgarița porumbului”. Harta prezentată, nu a fost propusă ca și film al unei situații de astăzi, ci se pare că era din 2013, din spusele colegilor apicultori. Harta prezentată şi folosită ca argument de domnul Secretar de stat nu era însoțită de o altă hartă care să arate situația la nivelul europen al acestui dăunător sau măcar al statelor din vecinătate.
La o primă analiză a literaturii ce se oprește asupra acestui dăunător, aflăm de fapt că ne confruntăm cu el de peste 100 de ani, mai exact a fost prima oară identificat în 1904. Deși se folosesc neonicotinoide de ceva vreme și România a solicitat și a obținut derogări pentru folosirea substanţelor neonicotinoide în repetate rânduri, situația controlării invaziei dăunătorului este departe de a fi sub control, ba din discuțiile din sală a reieșit că acesta a ajuns în Maramureș și în Nordul Moldovei, arii ce nu erau acoperite de harta prezentată de Secretarul de stat Emil Florian Dumitru.
Din informații de la colegii apicultori aflăm că, deși sămânța utilizată în Insula Mare a Brăilei a fost tratată cu substanţe neonicotinoide, aceste culturi de porumb au necesitat încă 2 tratamente ulterioare, post răsărire, cu alte substanțe chimice, deoarece dăunătorul a decimat integral câteva hectare. Deci, tratamentul cu substanțe neoniocotinoide nu mai are rezultate asupra acestui dăunător sau poate nu a avut niciodată.
În situația în care răspândirea acestui dăunător continua, este evident că soluția de combatere a lui cu substanţe neoniocotinoide este total ineficientă. De ce oare? Ce este greșit? De ce se cer în continuare substanţe neonicotinoide?
Din informații asupra acestui dăunător, despre care aflăm că se înmultește printr- o singură generație și se îngroapă în sol pănă la 40 de cm în apropierea iernii și va ieși la suprafață în jur de 8-9 grade. Reiese faptul că ”pentru a se evita dezvoltarea sa, este necesară îndepărtarea completă a buruienilor din jur”, în special a pălămidei care poate sluji de gazdă pănă la pornirea în vegetație a porumbului.
In condițiile în care, de câțiva ani miriștile, altădată o bună sursă de cules târziu pentru albine sunt total ierbicidate și apoi arate, în situația în care răzoarele dintre tarlale au dispărut și s-au format mari suprafete agricole, cele mici tinzând să dispară, nu este oare firesc să avem a face cu un dăunător călit, fortificat și selecționat prin chimicale care va mânca singura sursă de hrană aflată la dispoziție, cultura agricolă/porumbul?
Miriștile și răzoarele dintre tarlale simultan cu dispariția lor, au dus și la dispariția florei și a faunei ce locuiau acele câmpuri. In numele unei agriculturi tot mai intensive bazată exclusiv și excesiv pe chimicale, mai agresive, am condamnat la dispariție nu doar o sursă de hrană alternativă pentru Tanymecus dar și potențiali inamici naturali ai acestei insecte. O parte a florei de pe răzoare nu era doar o sursă de biodiversitate pentru „polenizatorii fără avocat”, dar constituiau și surse de repelenți naturali pentru unii dăunători. Așadar, problema, aparent simplă invocată de marii fermieri, că vinovați sunt micii fermieri care nu își alternează culturile, nu poate sta în picioare la o analiză atentă și vinovații sunt cu totul alții. Micii fermieri, sunt în majoritatea locurilor din zona de câmp, pe cale de dispariție și s-a putut constata în ultimii ani, simultan cu răspandirea rățișoarei, o creștere a marilor proprietăți.
A fost invocata ca și cauză a dispariției albinelor, prin intermediul unui agricultor-pseudo-apicultor prezent la întâlnire, nosemoza și varroa. Au fost invocate în sprijinul cauzei pronicotinoide creșterea numărului de familii de albine la nivel național, dar și a producției de miere. Atât nosemoza cât și varroa, nu sunt chestiuni apărute de ieri în apicultura. Ele sunt o mare problema pentru un începător în apicultura. Apicultorii profesioniști reușesc chiar și cu acești doi inamici ai albinelor să crească albine prin diverse tehnici și soluții. Tratamentele tind să fie tot mai curate și se poate demonstra simplu asta. Producția de miere a fost mare pentru că a crescut numărul apicultorilor ce se folosesc de tehnica familiilor ajutătoare pentru a avea producție. Familiile de albine sunt tot mai decimate și mai slabe la ieșirea din perioada de iernare și din acest motiv unii colegi au căutat să importe alte rase de albine, ce intrețin o populație mai numeroasă în perioada de iernare, ca soluție în fața amenințării chimice permanente.
Prin fenomenul de gutație/sudație, plantele tratate cu neonicotinoide încă din faza de sămânță, elibereaza o substanță toxica, care servita de albine și alți polenizatori „fără avocat”, ca și apă, provoacă moartea aproape instantanee. Prin fenomenul inhibării anumitor proteine din culturile tehnice, sau ca efect al înmulţirii numărului de plante pe o anume suprafaţă în cultură, sunt ameninţate în mod direct albinele care, conform unui studiu recent făcut în Australia, nu mai reușesc să își formeze corpul gras necesar iernării[1] și din acest motiv dispar în perioada de repaus vegetativ.
Din lipsa unor laboratoare specializate în detecţia substanţelor neonicotinoide, creşterea incidenţei unor boli la oameni, ba chiar încadrarea României între primele locuri la diverse aspecte, nu poate fi decât speculată. De la probleme de infertilitate crescută, la probleme de cancer, se vorbeşte tot mai des de factori de natură chimici, ba un studiu recent indica ca 60% dintre orăşeni au în corp, o substantă din afara spectrului neonicotinoid, glifosatul.
Intre cei prezenți la întâlnirea din data de 05.12. 2019, nu s-a aflat din păcate nimeni specializat în pedologie care să se pronunțe despre efectele substanţelor neonicotinoide asupra calității solului. Un punct de vedere important, dat fiind faptul că unii agricultori „hrănesc România”. Da, o hrănesc astăzi, dar ce vom face mâine cu acest exces de chimicale care deja a lasat urme puternice în flora și fauna câmpurilor? Specii întregi au dispărut de pe câmpurile noastre. Nu mai există râme. În loc să adaptăm tehnologii noi, mai puțin invazive, agricultura româneasca a apucat calea greșita a excesului de chimicale și a dependenței de chimicale. Dacă în Germania se încearcă corectarea unei direcții greșite, România merge cu toată forța înainte pe calea chimizării.
Din modul de abordare a discuţiilor, noi apicultori prezenţi la întâlnire, am constatat că rolul albinei în procesul de producţie nu a fost deloc luat în considerare. Toate studiile demonstrează ca prin activitatea gratuită şi curată a albinei melifere, prin polenizare, producţia agricolă cunoaşte creşteri de minim 30% în fiecare an, faţă de culturile ce nu a beneficiat de acest aport.
Pe baza acestor câtorva concluzii, noi, apicultorii, solicităm respingerea solicitării de derogare în privința utilizării de substanţe neonicotinoide pentru anul 2020 în agricultura românească și considerăm dovezile prezentate la intâlnire, drept neconcludente. Considerăm că, atât în cazul neonicotinoidelor cât și a viitoarelor generații de chimicale, înainte de a a le folosi sau de a solicita derogari pentru uzul lor, în această țară trebuie să existe laboratoare care să poată atesta prezența într-un anume loc a acestor chimicale. De la detecție la studierea efectelor mai sunt pași importanți de facut. Nu considerăm firesc ca o intoxicatie provocată de o substanţă neonicotinoidă sau altă sa fie incadrata ca și malarie sau febra fânului. Nu considerăm firesc să facem analize la Paris pentru chimicale folosite în România. Dacă marii agricultori continuă pe această cale, considerăm firesc ca ei să își aducă aportul financiar în apariția și dezvoltarea unor laboratoare de analiză moderne, care să certifice că substanţele utilizate dar mai ales dozele administrate nu au avut şi nu au efect asupra florei, faunei şi nu în ultimul rând asupra populaţiei.
A treia lingură de mâncare este datorată albinei.”