Timișoara, înainte de a fi un oraș cu implicare majoră în acte culturale, a fost mai mereu un pol al dezvoltării tehnologice de orice fel. Imediat după schimbarea administrației, la începutul secolului al XVIII-lea, pe aceste locuri au început să apară mai mici sau mai mari manufacturi. Fierari, potcovari, tăbăcari, pietrari au contribuit la ridicarea unei cetăți ce a rămas de poveste. Una dintre primele investiții, care încă mai dăinuie în zilele noastre, a fost celebra fabrică de bere. Iar despre această dăinuire ar fi bine să reflectăm acum.
Secolul următor consemnează o adevărată explozie de fabrici ce s-au ridicat din fostele ateliere, cu puțini lucrători. Industrializarea intensă a fost motorul de dezvoltare al acestui oraș. Trecutul verbului este corect folosit aici. Din toate marile fabrici și uzine care au funcționat în Timișoara nu mai există nimic. De fapt, nu chiar nimic. Dar foarte puțin din ceea ce a produs Timișoara se mai regăsește în simulacrul de economie locală de azi. Timp de mai mult de un secol înflorirea comunității s-a bazat pe producția de bunuri de toate felurile. În Timișoara se fabricau, de la cuie, la automobile. Aici a existat o industrie petrochimică ce asigura economiei românești solvenți, plastifianți, vopsele și chiar… poluare. Oricum, poluarea era în parametri mult mai reduși decât a actualelor firme.
Un premier „emanat” de Revoluția din 1989, ce părea în acele timpuri omul providențial de care avea nevoie România, când navigam hăbăuci între socialismul cu față umană și modelul suedez ce n-a fost deloc înțeles, a lansat o vorbă pe care mai bine ar fi înghițit-o înainte de-a o spune.
Petre Roman, cu flerul său de om care nu a condus nimic până atunci, a pus pe piață ,din scremerea gândirii sale, cuvintele devenite celebre prin stupizenia lor: „industria României este un morman de fiare vechi“. Poate însă că, în unele cazuri, punctuale, a avut un pic de dreptate. Dar, în ansamblu, a rostit un mare neadevăr.
Desigur că, în grandomania sa, dictatorul din Scornicești dorea să producem orice. Multe erau justificate, altele nu. Nu trebuie să uităm că avioanele produse în țara noastră foloseau motoare Rolls Royce. Acum nu mai producem nimic asemănător. Tractoarele românești, deși simpliste, au împânzit ogoarele africane sau asiatice. Încă mai sunt fermieri în Iran care caută să cumpere un U 650. Dar ia-le de unde nu-s.
Nicio țară din blocul estic nu producea avioane de luptă ca IAR 99 „Șoimul”, fabricat în România. Deși nu era supersonic, nu era departe de a fi. Restul țărilor tovărășești se bazau pe MIG-urile de producție sovietică.
Nici în Timișoara lucrurile nu stăteau chiar atât de rău cum le zugrăvea (interesat sau nu) premierul (cu pulovăr) roșu.
Din multitudinea de întreprinderi, fabrici, uzine nu mai există decât terenurile virane, pline cu bălării, sunt vânate acum de samsarii imobiliari.
Toată platformă industrială din Calea Buziașului a fost pusă la pământ. Nu mai există sau nu mai produc nimic nici Spumotim-ul, nici Tehnometal-ul, cu secția sa de autoturisme Lăstun, nici Electrotimiș-ul. Și nu mai există nici Optica. Toate aveau utilaje performante, care ar mai fi putut fi folosite pentru realizarea unor produse mai moderne. Doar AEM mai rezistă, după ce a fost zguduit de scandaluri cu iz sulfuros în legătură cu delapidări și afaceri oneroase.
Fabrica seculară de încălțăminte „Turul”, rebotezată Banatim ,a fost pusă la pământ, de parcă timișorenii nu ar mai avea nevoie de pantofi. Alături mai exista, cândva, și Guban-ul. Era legendară conducerea eficientă a fostului proprietar, devenit angajat la fosta sa fabrică. Acolo, în afară de eleganții pantofi de damă care le-au încălțat atât pe Elena Ceaușescu, cât și pe Sophia Loren, se mai fabricau mase plastice, mușamale de uz casnic, o celebră cremă de ghete sau candelabre. Oare mai sunt timișoreni din cei ce știu că în anii ’90 era o mare cerere de pașapoarte, fiindcă românii, brusc, doreau să vadă lumea, dar mai ales bazarurile turcești. Ei bine, câteva săptămâni nu au mai fost eliberate pașapoartele din lipsa materialului pentru coperte, ce se producea tot la Guban!
Printre puținele firme care au reușit, în ciuda piedicilor puse de economia sălbatică ce nu avea nimic socialist, dar nici capitalist în esența sa, se detașează Fabrica de Chimicale și Vopsele „Azur”. Recăpătată de familia Farber, care a înființat-o, a reușit să repornească la drum.
Am avut și o fabrică de mobilă, una de lanțuri, una chibrituri, țesătorii de lână și de mătase. Nu mai avem. Poate că nu mai e nevoie! Doamnele elegante nu se mai îmbracă în mătase. E bun și bumbacul de mâna a doua venit din țări fără tradiție. Morile bănățene aveau o vechime de secole. Azi, nu mai sunt mori decât în muzeele sătești. Fabrica de decorticat orez s-a dus. Tinerii cred că orezul este ceva ce crește în rulourile de sushi. Și de ce ar trebui chestia aia albă decorticată? Fabrică de spirt? Haida, de! Las’ că bem votcă cu gust de petrol prost!
La Sânnicolau Mare exista o așa-numită „Integrata de cânepă”. Asta a dispărut pentru că un mahăr ajuns din greșeală ministru a văzut multe filme cu traficanți de droguri și a confundat „cannabis sativa” cu — incredibil! — „cannabis indica”. Sunt două plante diferite, cu specificități diferite, doar cu o parte a numelui lor e comun. Mahărul a vrut să protejeze tineretul de droguri. Și a distrus o industrie cu mii de beneficii.
Dar oare ce nu mai avem?
Nu mai avem întreprinderea de ciorapi, nu mai avem Fabrica de Tricotaje „1 Iunie”, cum nici din „Filty” nu a mai rămas nimic. Adică, ba! A rămas promisiunea că acolo se va construi un mall!
Nu mai există „Fabrica de Confecții” din „piața 700”, cum nici Uzina Textilă din Calea Aradului nu mai este decât o palidă umbră din ce a fost.
Mândria industriei grele bănățene, UMT-ul, de la Pădurea Verde, a sucombat pentru a face loc unei fabrici de volane auto și unei controversate uzine ce produce mirosuri grețoase. Nimeni nu contestă că e nevoie și de așa ceva. Dar trebuia să fie trimisă la fier vechi uzina ce producea, de la autoutilitare de pompieri, automacarale, poduri rulante și utilaj minier, până la componente pentru platformele de foraj marin? Mașini unelte uriașe, aduse din Japonia cu mari eforturi, ultramoderne pentru anii ’80, au dispărut ca niște stâlpi dintr-un gard. Acele mașinării manipulate de meșteri ultracalificați erau menite să producă timp de o sută de ani. Dar au dispărut în mai puțin de două decenii.
Trubadurul se întreba cu necaz: „Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele?”.
Timișoreanul se pot întreba, cu aceiași obidă: „Unde e Kandia, unde e Dermatina, unde e Extraceramul? Unde s-a dus gloria lor?”
