Nu că m-aş uita în vreo oglindă fermecată. Ha! Bine-ar fi să o pot face! Însă, totuşi, eu văd, undeva departe în timp, o tânără. Un amfiteatru mare, ea, în picioare, încorsetată de emoţii, în faţa unei comisii de corifei. Dascăli mari, cu nume scrise cu majuscule pe coperţi de carte. Era susţinerea examenului de diplomă la terminarea Facultăţii de Filologie. Îşi încheiase expunerea şi avea gura iască, iar inima, cât un purice, mai ales că nu ştia la ce să se aştepte, fiindcă abordase o problemă controversată la vremea aceea. Tocmai se făceau simțite tentative anemice de reconsiderare a principiilor Junimii şi a lui Titu Maiorescu, iar tema ei fusese „Caragiale şi Junimea”, prin care a încercat să demonstreze cum că I.L. Caragiale avusese, contrar aparenţelor, filosofia unui junimist. Şocantă abordare în acele timpuri ale socialismului. Colac peste pupăză, îndrăznise să se ia la trântă, pe această temă, cu unul dintre exegeţii cei mai cunoscuţi ai lui Caragiale. Aştepta cu înfrigurare întrebările care urmau să vină din partea feţelor înspăimântătoare ale examinatorilor. Balauri să fi fost, şi nu i-ar fi inspirat teamă mai mare. Întrebările vin una după alta şi, aşa timorată cum era, se descurcă de minune. I-a revenit şi culoarea în obraji, şi curajul. Când să zică hop, iată că unul dintre ei nu are de lucru şi o întreabă dacă ar fi fost la fel de vehementă în susţinerea propriilor idei, dacă în locul lui în comisie ar fi fost profesorul cu care se luase în colţi.
Un moment de panică o amuţeşte, dar pesemne că Cineva acolo sus o iubea, fiindcă dă drumul la o replică care ar putea oricând defini curajul nebunului.
„Dacă ar fi fost aici domnul profesor, m-aş fi bucuraat să putem discuta, ca să elucidăm problema.”
Dinspre sală, un hohot de râs, dar, culmea, şi dinspre comisie apar zâmbete. Totul se încheie cu nota maximă. Nu-i venea nici ei să creadă că a zis ce a zis. Nici în zi de azi, după zeci de ani, când mă gândesc, nu pot să cred, dar, în schimb, acum pot să mă amuz şi eu. Amuzament estompat de nostalgie. Nostalgie cu atât mai accentuată, cu cât particip la un eveniment unic.
Unul dintre profesorii de atunci a fost domnul profesor Eugen Todoran. Unul dintre cei mai cunoscuţi şi valoroşi eminescologi. Ne-a fost profesor de literatură română clasică. La cursurile domniei sale, în amfiteatru nu mai era loc nici să pice un ac. Ascultam cu gura căscată ore în şir şi nici prin gând nu ne trecea să chiulim, cum făceam, bine-mersi, la alte cursuri. Rămâneam câte unul, doi şi luam notiţele cu indigou şi pentru ceilalţi. Ceilalţi, care o întindeau la o cafea sau o prăjitură la Violeta, cea mai mare şi luxoasă cofetărie a Timişoarei din acele vremi, aflată în plin Corso. Toamna se mergea la Groapă, la un must sau un tulburel, pe lângă un pahar de vorbă şi râsete cât încape. Tinereţe, ce mai! Cum? Nu ştiţi unde e Groapa? Îmi cer scuze! M-am luat cu amintirile şi nu mi-am dat seama că unii dintre voi poate că nici nu se născuseră pe atunci. Groapa este Grădina Bănăţeană. Păcat că au rebotezat-o. Mie, una, Groapa mi se pare… nici nu ştiu, de fapt, cum mi se pare. Aşa, cumva mai altfel. Mai studenţeşte. Aşa cam şi era Groapa. A studenţilor. Numele acesta avea un fel de parfum special al lui.
În fine, sigur este că la cursurile domnului profesor Todoran nimănui nu-i trecea prin minte să chiulească. Să nu-l asculţi pe Moş Poveste, cum a fost poreclit domnul profesor de nu se ştie care student ghiduş, era de neconceput. Cu vocea domoală a domniei sale, de ardelean aşezat, ne fascina. Ne hipnotiza de-a dreptul, cu toate că, uneori, nu înţelegeam tot din filosofiile schopenhaueriene pe care ni le expunea în legătură cu opera lui Eminescu. Şi nu numai. Dar atât de frumos vorbea Moş Poveste al nostru, încât ne aşezam şi pe jos, pe scările amfiteatrului, sorbindu-i cuvintele. Nu conta nici că, cel mai adesea, ne mânca pauzele.
Şi iată că timpul nu a fost iertător nici de data aceasta, aşa cum nu e cu nimeni pe lume. Anul acesta, cel de graţie 2018, în 21 noiembrie, profesorul nostru ar fi împlinit o sută de ani. La fel ca România Mare. Însă a preferat să plece mai repede. Parcă a ştiut ce va veni şi că domnia sa nu dorea să vadă un astfel de Centenar al României.
Dezvelirea statuii pe aleea personalităţilor din Parcul Central îl fixează o dată în plus pe domnul profesor Eugen Todoran în rândul nemuritorilor. Spun o dată în plus, pentru că acest loc i-l conferiresă, cu deja vreme în urmă, cărţile scrise de domnia sa, inestimabile tratate de istorie literară, devenite literă de lege pentru filologi.
Un simpozion în amintirea domnului profesor, în amfiteatrul Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. După cum vedeţi, biblioteca îi poartă numele.
Mă uit prin sală aşteptându-mă să văd feţe tinere, de studenţi. Sunt şocată să nu dau de ele. Oare nimeni nu le spusese despre eveniment? Oare studenţii de la Filo să nu fi auzit de Moş Poveste al nostru? Nu pot să cred. Sau poate că ar trebui să cred?! În toată sala nu pot descoperi mai mult de doi, trei profesori de la catedra de literatură română. Îmi estompez gustul de tristeţe amară cu gândul că, desigur, s-a nimerit ca oamenii să aibă tocmai atunci ore de curs. Dar şopârliţa nu poate să nu-şi bage coada şi un afurisit de gând nu mă lasă în pace. Dacă au avut curs, oare nu ar fi meritat să vină împreună cu studenţii ca să audă ce mare dascăl a avut facultatea lor?!
Probabil că cineva gândise la fel ca mine, doar că a spus-o cu voce tare, fiindcă aud pe altcineva răspunzând: „Fii serios. Azi nu se mai aduc studenţi cu forţa”.
Oare ar fi fost cu forţa să participe la o astfel de evocare a existenţei unui profesor şi om de valoare a neamului acestuia românesc?!
Poate că nu, dar poate că da. Atâta ignoranţă, atâta infatuare şi atâta incultură şi, din nefericire, atâta prostie ne-a inundat de la o vreme, încât nimic nu mai este de mirare.
Nu mă mai mir de nimic. Nu mă mai mir nici măcar de faptul că s-a putut concepe ca în Sala Tronului din Palatul Regal al României să se întindă masă mare. Masă mare chiar pe locul unde, cu nici un an în urmă, au venit românii la catafalcul Majestăţii Sale Regele Mihai, pentru a-şi lua rămas bun. Rămas bun de la ultima speranţă a României.
Aş vrea să pot spune că mai avem speranţe. Dar cum să mai avem când se întâmplă astfel de blasfemii?! Căci blasfemie este desconsiderarea şi defăimarea lucrurilor sfinte, aşa cum este păstrarea smereniei şi a respectului faţă de marii noştri dispăruţi. Or, noi ce facem? Chermeză, fie ea şi diplomaticească, sau de care-o fi fiind ea, în Sala Tronului, până când nici măcar nu s-a încheiat anul de doliu? Dar nici după aceea. Este Sala Tronului, oameni buni! Simbolul regalităţii noastre, regalitate care ne-a adus Marea Unire, care ne-a dat România Mare. Şi ştiţi ceva? Cu atât mai mult cu cât există în acel palat săli de protocol. Săli destinate exact unor astfel de treburi. Atunci?
Dar ce mă revolt eu ca prostul?! Au murit dascălii care să ne înveţe legi sfinte. A murit un profesor Todoran, de care au venit să-şi aducă aminte o mână de oameni, şi aceştia, majoritatea, cu părul alb.
Au rămas în fruntea „oştirii” acestui pământ capete seci, pe care nu ştiu ce Potop al lui Noe ar putea să le adape suficient, ca să şteargă seceta pe care au adus-o prin minţi şi suflete şi de care trag cu dinţii precum câini sălbatici şi nesătui de o halcă smulsă dintr-o căprioară.
Liliana Ardelean
P.S.: Corifeu — persoană cu rol conducător într-un domeniu de activitate, fruntaş, căpetenie; p. ext., personalitate de frunte într-un anumit domeniu. Mai are şi alte sensuri: conducător de cor în tragedia antică greacă; cântăreţ solist într-un cor, balerin care conduce un ansamblu.
Am ţinut să dau toate înţelesurile posibile, ca nu cumva cineva să înţeleagă greşit şi să-l folosească anapoda, într-un moment de strictă neatenţie. Fac precizarea aceasta nicidecum fiindcă mi-a trecut prin cap să cred că-i din neştiinţă. Doamne fereşte de aşa ceva şi facu-m cruce! Dar s-a întâmplat şi la case mari. De exemplu, am auzit cu urechile mele când, un brav reprezentant de clan, întrebat fiind, evident cu tendinţă răuvoitoaare, de către un ziarist cooptat de către duşmanii paraleli, dacă a studiat Codul lui Hammurabi, pentru a putea în cunoştinţă de cauză să voteze în parlament legile justiţiei, a răspuns că roagă să li se dea timp să studieze, să se gândească, apoi vor hotărî în plen şi în consens.
Spre ştiinţă, acest cod datează din Babilonul anului 1760. Babilon însemnă Poarta Zeilor şi a existat în Mesopotamia, cea care în ziua de azi aparţine parţial de Irak, parţial de Siria. V-o spun, nu cu rea-voinţă ori vreo intenţie denigratoare, ferescă-mă Cel de Sus de aşa gânduri păcătoase şi nedrepte!, ci doar ca nu cumva să se facă vreo confuzie fără umbră de îndoială cu totul şi cu totul întâmplătoare. Confuzie, ziceam, cu Priştina sau Podgoriţa, sau Doha, cu certitudine cunoscut ca fiind capitala Quatarului, sau, poate, Dubai. Atenţie! A nu se confunda oraşul capitală cu numele omonim al emiratului Dubai. Ce naiba, şi aceia nu au putut găsi nume diferite, ca să nu dea bătăi de cap cu astfel de chestii neesenţiale unor oameni apăsaţi de treburi mult mai grele decât grija unui banal comportament diplomatic?! Ei, haideţi, nu vă simţiţi jigniţi. Oricui i se poate întâmpla. Mai e omul dus cu gândul cine ştie pe unde şi gafa-i gata, născută dintr-o neatenţie provocată de gânduri absolutamente normale, îndreptate, cum ziceam, către aspecte legate de diverse chestii. De exemplu, de aspecte ale feminităţii, precum ar fi liftingurile, moda ori vreo fantastică colecţie de broşe, una mai frumoasă decât cealaltă, de la fluturaşi şi libelule şi drăgălaşi de gândăcei, la camee ori frunze şi flori. O femeie care vrea să impună, se îngrijeşte, se dichiseşte. Esenţial! Asta vede lumea. Căci ceea ce se dă pe gură… Hai s-o lăsăm moartă precum e şi limba de la care a rămas vorba aceea: „verba volant…” Aşa este. Cine poate să contrazică? Mare lucru o vorbă! Oricum zboară. Pentru restul, ce ar trebui să rămână, este nevoie de un pic de carte. Latinească. Să fim serioşi! Morţii cu morţii şi viii cu viii.
Aşa şi cu cei o sută de ani de Românie Mare. Ce atâta tam-tam? Că „in memoriam” ar fi trebuit să facem şi să dregem lucruri memorabile, demne de amintirea eroilor de atunci! De ce, mă rog frumos? A fost, a trecut. Acum e acum, suntem noi. O bere şi un mic, o sarma de pomană, un cânt şi-un joc pentru veselirea inimilor, doar noi suntem vii, ce naiba! Ajunge! Avem altele de făcut, căci ştiut este cum că „interesul poartă fesul”, nu-i aşa?!
— o copertă, două coperţi, dar şi coperte.
— indigo cu varianta indigou. Aici mi-aş lua libertatea de a-mi da cu părerea că forma indigo mi se pare mai potrivită cu referire la culoare, fiind adjectiv, în timp ce indigou mai degrabă desemnează substantivul, adică hârtia care era folosită pentru a scrie ceva în mai multe exemplare, în acelaşi timp. Se aşeza între două coli de hârtie de scris A4. Observaţia din urmă este pentru cei tineri, care cunosc doar xeroxul ca mijloc de copiere.
— aleea, şi nu aleia.
— viii — viu, vie, vii, vii — adjectiv cu trei forme. Primul -i aparţine temei cuvântului. Cel de al doilea marchează forma de plural, iar ultimul alcătuieşte forma articulată cu articol hotărât, care apare la forma substantivizată a cuvântului. Viii au sensul de cei vii, aceia care sunt în viaţă.
Aşadar, aviz amatorilor! Nu vă luaţi după cum grăiesc unii şi alţii pe la televizor! Riscaţi să vă faceţi de râs.
Pentru că vă vreau binele,
L.A.