Venise-a doua toamnă și puloverul meu era un fum turcesc pe culoarele facultății. Contrastul dintre el și adidașii încă originali mă făcea să-mi plec mereu capul până-n frunzele de sub frunze. Nici cămașa nu mi se simțea prea bine în pielea ei, dar frigul nu ținea cont de mărunțișuri. Etichetele „made în Italy” ale magazinului din Piața Operei erau de prea multe ori mai scumpe decât ale garajelor și rulotelor din Complex.
Schimbasem deja patul metalic în care mă simțeam ca-ntr-un simulator de ridicare de prea tânăr la cer al Căminului 7 cu o canapea pe Aleea Cetinei. Acolo, la etajul patru, aveam cimitirul din Calea Șagului la picioare și tocmai petrecusem pe balcon un luminos 1 noiembrie.
Dar puloverul? Îmi trebuia o minune, însă care? Iar zilele se deschideau greu ca astăzi pungile într-un supermarket de unde cumpăr salată doar pentru că mi-am umezit degetele o clipă așteptând. Mi se vor publica poemele pe care le-am lăsat la redacție?
Seara era ploioasă și rece, greu de pătruns până la colț, la poșta din intersecția Reșiței cu Budai-Deleanu.
O ultimă Lucky fără filtru, păstrată pentru acel moment, în fața ușii, apoi cabina telefonică de la fereastră, pentru mai mult noroc. Și vocea misterioasă de la celălalt capăt, de pe Tușnad.
„Ceau, Adi! Ți-am zis să vorbim cu tu. Despre poeme nu prea știu ce să zic. Cred că… Dar hai mai bine vineri pe la prânz la «Orizont»! Vorbim acolo.”
În oglinda din holul de acasă am repetat ca o dublură ieftină replica pe care o scrisesem pe un bilet cu două călătorii perforate doar pentru mine: „A doua oară va fi sau nu va fi deloc”.
Și puloverul? Și el era mai larg, fiindcă puloverele așa slăbesc — lărgindu-se. Poate de la bătăile inimii, de la acel „nu prea” — decisiv sau pur și simplu el însuși?
Pe Marcel Tolcea îl cunoscusem în primăvară, când, în redacția revistei „Orizont”, îmi smulsese din caietul mecanic pe care-l aveam la mine câteva pagini. În numărul de peste două săptămâni apăream la rubrica lui dedicată debutanților, „Cabaret O”, și totul mi se păruse ca un început de mai după aprilie de firesc.
Apoi, câteva întâlniri la COȘ, pe Eminescu, unde meniul à la carte ne aducea la aceeași masă de prânz uimitor pentru mine. Și o vizită la el, în apartamentul de la etajul trei, unde hârtia din mașina de scris Consul (pe care o am și azi undeva pe aproape — a lui Marcel Pop-Corniș mai întâi) aștepta continuarea celor trei rânduri pe care încercam să le citesc pe-ascuns, când nu era în cameră.
„Scriu greu”, mi-a mărturisit, iar mie mi s-a părut atunci că de fapt numai așa se poate scrie: tot timpul. Și timpul trecea între „dumneavoastră” și „tu” ca între „Marianne” și „Suzanne” ale lui Leonard Cohen sau ca între celălalt geamăn și celălalt taler ale zodiilor noastre.
Dar iată că vinerea se rostogolea nepricepută spre prânz când am luat-o pe jos, pe Ciprian Porumbescu, spre piața Sfântul Gheorghe, locul în care mecanica Timișoarei urma să-mi foarfece filele dactilo la două rânduri sau să le citească în șoaptă laboratoarelor de rezistența materialelor.
„Nu prea” aveam varianta B. Doar puloverul blegit de-a binele ca orice turcism pe Eugeniu de Savoya.
Am ales treptele din stânga urcând spre redacție și, pe coridor, i-am auzit vocea. M-am trezit cu un „Orizont” proaspăt în mână, pe care nu știam cum să-l deschid mai repede. Pe o jumătate de pagină, poemele mele, însoțite de o prezentare semnată Marcel Tolcea. Primul text despre poezia mea.
Era noiembrie 1991, iar eu pe cale de a deveni, trei ani mai târziu, „fachirul răspopit” de pe coperta IV a volumului de debut.
Și totuși, puloverul?
După o săptămână, pe locul meu de la geam, noiembrie apunea ușuratic, de astă-dată, în rapidul de București. În vagonul-bar cu mese înalte, fără scaune, nu era loc de timp sau căldură: doar bere rece și cafea la ibric. Urma Herculane, iar până la Craiova destul ca să aleg unde voi redeschide revista. Îmi priveam geanta cu gândul la cele trei exemplare dinăuntru: „Să scot unul acum sau să aștept Dunărea? Luminile ei. Albastrul „Z”-ului din Orizont ar fi mai strălucitor.”
Cu bărbia în piept, mi-am privit atunci puloverul. Și, dintr-o dată, pentru prima dată după atâta vreme de toamnă, m-am împăcat cu el. Apoi cu mine. Cu totul.
Aveam un prieten: zâmbetul de echilibrist pe propria-i linie dictando al lui Marcel.
P.S.: Acest text se alătură altor 32 într-un volum coordonat de Adriana Babeți și Robert Șerban, Marcel mai cel, apărut în 28 mai 2026 (ziua celor 70 de ani ai lui Marcel Tolcea) la Editura Universității de Vest. O carte în care semnează: Brîndușa Armanca, Adriana Babeți, Adina Baya, Adrian Bodnaru, Doru Botoiu, Eugen Bunaru, Mădălin Bunoiu, Radu Cernătescu, Alexandru Condrache, Jan Cornelius, Rodica Draghincescu, Horia Dulvac, Şerban Foarţă, Luciana Friedmann, Sorina Ianovici, Lucian Ionică, Viorel Marineasa, Andra Mateucă, Camil Mihăescu, Mircea Mihăieș, Călin-Andrei Mihăilescu, Virgil Mihaiu, Ioan T. Morar, Andrei Novac, Marian Oprea, Silviu Oravitzan, Marilen Gabriel Pirtea, Alexandru Potcoavă, Nicolae Preda, Vanda Sitescu, Robert Șerban, Florin Toma, Petru Voin.
În Cuvântul-înainte, Robert Șerban dă tonul pe-trecerii: „(…) Obiectul acesta nu e (doar) un omagiu, ci (și) o dovadă că prietenia poate lua forma unei cărți scrise surâzând. La cei 70 de ani ai săi, Marcel Tolcea nu primește bilanțuri și omagii scorțoase, ci o oglindă veselă, fragmentată în zeci de bucăți, fiecare reflectând chipul unui om care a știut și știe să rămână firesc într-o lume tot mai nefirească. (…) E plin de calități prietenul nostru, o să le aflați imediat. Dar una dintre ele e rară și de invidiat: se face plăcut și iubit fără efort. De asta, la 70 de ani, Marcel nu e deloc obosit de lume, cum nici lumea de el. Ba dimpotrivă! Să nu fiți mirați la sfârșit că volumul acesta este, în fond, un portret colectiv și că toți suntem Marceimaicei”.
