Uniunea Europeană începe să trateze China nu doar ca pe un partener comercial dificil, ci ca pe principala provocare industrială a deceniului. Problema nu mai este doar avalanșa de produse ieftine de pe platforme precum Shein sau Temu, ci faptul că Beijingul concurează direct industriile considerate cândva nucleul puterii europene: automobile, baterii, panouri solare, echipamente electrice, mașini-unelte și tehnologii verzi.

Deficitul comercial arată amploarea dezechilibrului

Datele comerciale arată dimensiunea dezechilibrului. În 2025, UE a exportat bunuri de 199,6 miliarde de euro către China și a importat de 559,4 miliarde de euro, ceea ce a dus la un deficit comercial de 359,8 miliarde de euro. Față de 2024, exporturile europene către China au scăzut cu 6,5%, în timp ce importurile au crescut cu 6,4%.

Acesta este fundalul a ceea ce tot mai mulți economiști numesc „al doilea șoc chinezesc”. Primul, de la începutul anilor 2000, a fost asociat mai ales cu mutarea producției de bunuri de larg consum în China. Al doilea este mai periculos pentru Europa, fiindcă lovește exact în sectoarele cu valoare adăugată ridicată.

Industriile verzi, noul teren de confruntare

În economia tranziției verzi, China nu mai este doar furnizorul ieftin al lumii, ci actorul dominant. Beijingul controlează o parte uriașă din capacitatea globală de producție pentru panouri solare, baterii, componente eoliene și vehicule electrice. Acestea sunt tocmai sectoarele pe care Europa le consideră esențiale pentru viitorul său industrial și pentru atingerea obiectivelor climatice.

În acest context, riscul pentru UE este dublu. Pe de o parte, poate deveni dependentă de tehnologiile chinezești pentru propria tranziție verde. Pe de altă parte, poate pierde locuri de muncă și capacități industriale chiar în domeniile în care spera să câștige competitivitate.

Mașina electrică, simbolul presiunii chineze

Industria auto este simbolul acestei schimbări. Constructorii europeni nu mai vând în China așa cum vindeau odinioară, iar rivalii chinezi intră tot mai agresiv pe piața europeană. Producători precum BYD, Geely sau SAIC au reușit să combine prețuri competitive, tehnologii avansate și sprijin public masiv, punând presiune directă pe mărcile europene.

Pentru Germania, Franța, Italia sau Spania, această evoluție nu este doar o problemă comercială. Este o amenințare la adresa unui întreg ecosistem industrial: uzine, furnizori, centre de cercetare, rețele de distribuție și sute de mii de locuri de muncă.

Bruxellesul răspunde cu tarife, dar nu schimbă încă jocul

Uniunea Europeană a început să reacționeze. În 2024, Comisia Europeană a impus taxe compensatorii pe vehiculele electrice chinezești, după ce a concluzionat că acestea beneficiază de subvenții neloiale. Măsura a transmis un semnal politic important: Bruxellesul nu mai este dispus să accepte concurența subvenționată fără reacție.

Totuși, tarifele nu rezolvă problema de fond. Producătorii chinezi pot absorbi o parte din costuri, pot muta producția în Europa sau pot vinde alte categorii de vehicule, cum ar fi hibridele. În plus, tarifele aplicate unui sector nu pot compensa lipsa unei strategii industriale comune.

Comerțul online, un alt front al concurenței neloiale

Un alt front este comerțul online. Platforme precum Shein și Temu au profitat de regulile favorabile pentru coletele mici, trimițând milioane de produse direct către consumatorii europeni. Pentru magazinele locale și producătorii europeni, concurența este dificilă: prețuri foarte mici, costuri reduse, controale limitate și standarde adesea greu de verificat.

UE a decis să introducă o taxă vamală fixă pentru coletele mici provenite din afara Uniunii, dar și această măsură este mai degrabă defensivă. Ea poate încetini fenomenul, însă nu răspunde la întrebarea centrală: cum poate Europa să producă competitiv într-o economie globală în care China folosește simultan subvenții, scară industrială și control asupra lanțurilor de aprovizionare?

România, prinsă între importuri ieftine și vulnerabilitatea industriei auto

Pentru România, presiunea chineză nu este o temă abstractă de politică europeană. Ea se vede direct în balanța comercială. În prima jumătate a anului 2025, România a importat mărfuri de aproximativ 4,3 miliarde de euro din China, cu peste 26% mai mult decât în aceeași perioadă din 2024. China a urcat astfel pe locul patru în clasamentul celor mai mari furnizori de mărfuri pentru România, depășind Polonia și Turcia. În același timp, exporturile României către China au fost de numai 331,9 milioane de euro, în scădere cu 12,1%, ceea ce a dus la un deficit bilateral de aproape 4 miliarde de euro, adică aproximativ 24% din întregul deficit comercial al țării.

Dezechilibrul este și mai vizibil dacă ne uităm la datele pentru întregul an 2025. Potrivit datelor UN Comtrade agregate de Trading Economics, România a importat din China bunuri de 10,26 miliarde de dolari, în timp ce exporturile românești către China au fost de doar 806 milioane de dolari. Cu alte cuvinte, România a cumpărat din China de aproape 13 ori mai mult decât a vândut acolo. Importurile sunt dominate de echipamente electrice și electronice, de 3,05 miliarde de dolari, și de mașini, reactoare, boilere și echipamente industriale, de 2,34 miliarde de dolari.

Un alt canal prin care China apasă asupra economiei românești este comerțul online. Platformele de tip Shein, Temu sau AliExpress au schimbat comportamentul de consum, dar au pus presiune pe comercianții locali, care trebuie să respecte fiscalitate, costuri salariale, chirii și reguli europene de conformitate. România a introdus de la 1 ianuarie 2026 o taxă logistică de 25 de lei pe colet pentru expedierile sub 150 de euro provenite din afara UE, iar ANAF a stabilit obligații pentru curieri și furnizorii de servicii poștale. La nivel european, din iulie 2026, UE va aplica și o taxă vamală de 3 euro pentru coletele mici, după ce numărul coletelor cu valoare redusă intrate în blocul comunitar s-a dublat în 2024, până la 4,6 miliarde, peste 90% provenind din China.

Pentru România, problema nu este doar că importă tot mai mult din China, ci și că o parte dintre produsele care s-au fabricat aici — sau care ar fi putut fi fabricate aici cu valoare adăugată mai mare — sunt împinse treptat spre Asia. România nu mai concurează doar la textile, încălțăminte sau produse simple de consum, ci și la componente electrice, echipamente industriale, piese auto, electronice, baterii, panouri fotovoltaice și alte produse legate de tranziția verde.

Germania, prima victimă a reculului industrial european

Cazul Germaniei arată costul întârzierii. Modelul economic german s-a bazat decenii întregi pe exporturi industriale, energie relativ ieftină și acces la piața chineză. Toate aceste avantaje s-au erodat. Energia s-a scumpit după invadarea Ucrainei de către Rusia, cererea chineză pentru produse europene a slăbit, iar firmele chinezești au devenit concurenți direcți în sectoarele de vârf.

Industria germană pierde teren, iar semnalele se văd în producție, exporturi și ocuparea forței de muncă. Pentru restul Europei, dificultățile Germaniei sunt un avertisment: dacă principala putere industrială a continentului este vulnerabilă, nici celelalte economii nu sunt protejate.

UE își construiește arsenalul defensiv

În ultimii ani, UE și-a construit un set tot mai amplu de instrumente: anchete anti-subvenții, reguli privind subvențiile străine, mecanisme de control al investițiilor, instrumente de reciprocitate în achiziții publice și politici de securitate economică. Acestea marchează o schimbare majoră față de perioada în care piața deschisă era aproape singurul reflex european.

Bruxellesul încearcă acum să apere piața internă fără să abandoneze complet principiile comerțului liber. Este însă un echilibru greu de menținut. Dacă reacționează prea slab, Europa își pierde industria. Dacă reacționează prea dur, riscă represalii comerciale și costuri mai mari pentru consumatori și companii.

„Made in EU”, începutul unei politici industriale mai ferme

Un pas important este orientarea către criterii „Made in EU” în anumite sectoare strategice. Prin noile inițiative industriale, Comisia Europeană încearcă să încurajeze producția locală, să reducă dependențele critice și să accelereze proiectele din domenii precum bateriile, componentele pentru vehicule electrice și tehnologiile curate.

Această direcție arată că UE începe să înțeleagă miza. Nu este suficient să cumperi tehnologie verde la cel mai mic preț. Contează și cine o produce, unde sunt locurile de muncă, cine controlează brevetele, cine deține lanțurile de aprovizionare și cine poate rezista în cazul unei crize geopolitice.

Divergențele dintre statele membre frânează reacția europeană

Marea problemă este că statele membre nu au aceeași viziune. Franța susține o politică industrială mai fermă și o preferință europeană mai clară. Germania, dependentă tradițional de exporturi și de relația cu China, a fost mai prudentă. Alte state membre se tem că măsurile protecționiste ar putea scumpi produsele, afecta investițiile sau genera conflicte comerciale.

Această lipsă de unitate reduce forța răspunsului european. China acționează cu o strategie centralizată, pe termen lung, în timp ce UE negociază permanent între 27 de interese naționale. Rezultatul este adesea o reacție întârziată, fragmentată și insuficient de ambițioasă.

Sursa: https://www.mediafax.ro/