Nu poate fi imaginat un bănățean care să nu fi auzit, chiar și în treacăt, despre Becicherecu Mic. Măcar cei ce iau calea Europei cu mașina și vor să treacă frontiera trec prin această localitate. Deși se află la doar 17 km nord-vest de municipiul Timișoara, pe drumul național DN6, între Timișoara, Sânnicolau Mare și Cenad, în afara numelui puțini cunosc mai multe despre această așezare.

Dar pentru ca ceața să se lase total peste cunoștințele călătorului bănățean, acesta va auzi cu mare uimire că stația de cale ferată aflată la sudul satului se numește, nici mai mult, nici mai puțin decât Pescărețul Mic. Este încă una din gogomăniile administrației din deceniile trecute, când aceasta a dat dovadă de mare zel schimbând numele multor gări doar, doar va reuși să mai șteargă din specificul local, adânc înrădăcinat pe aceste meleaguri. Nici măcar pretextul că s-ar face confuzii între localități cu același nume nu stă în picioare atâta vreme cât nu mai există un alt Becicherec în România. Nici măcar muncipalitatea din Banatul de dincolo de hotare nu mai poartă vechiul nume. Acum locuitorii slavofoni de acolo au schimbat și ei numele localității Becicherecu Mare în Zrenjanin. 

Becicherecu Mic (Kleinbetschkerek, Мали Бечкерек) este unicul sat al comunei cu același nume.

În spațiul etnografic al așezării s-a derulat un proces istoric complex. Primele date istorice referitoare la comuna Becicherecu Mic sunt menționate documentar în 1232, când era denumită Terra Potkerequ. O sută de ani mai târziu, în 1332 (sau 1334), este
atestată documentar ca Pechkereky. În 1462 este dăruită familiei Hagymasy din Beregsău. Apoi, în 1554, apare ca Pıčkırık, în 1666, ca Pečkerek și în 1808, ca Kis-Becskerek. Originea numelui este explicată de unii cunoscători ca fiind o combinație între numele personal Becse și cuvântul „kerek”.

Satul din perioada medievală nu era chiar pe locul actual, fiind situat la 4,5 kilometri nord-nord-vest de biserica ortodoxă, pe locul terenului arabil Dealul Crucii (45°52'26'' N, 21°1'59'' E), unde săpăturile din anii 2000 au scos la iveală descoperiri din secolele VIII și XIII. O parte a zonei este ocupată și de un buncăr militar mai nou, construit în anii 1950. 
În timpul ocupației otomane a Banatului (1552–1716), numele a derivat în Crucea, amplasată pe Dealul Crucii. După cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgic (în 1717), administrația imperială consemnează localitatea cu numele de Peschered, în
română Pescăreț — bălți cu pește. Poate de aici să fi venit inspirația năroadă a celor ce au botezat gara. Dar e greu de crezut că vajnicii culturnici de atunci să fi cercetat o hartă imperială veche de trei secole.

În epoca de instabilitate și destrămare a feudalismului în Banat, teritoriul trece, ca o ștafetă, dintr-o mână de dominație străină în alta: turcească, austriacă, austro-ungară.

Se produc astfel faze de stagnare și regres pe plan economic, social și cultural. În 1561, Kristóf Hagymási, care căzuse în dizgrație pentru trădare, a fost nevoit să-și doneze moșiile de aici lui László Kerecsényi I, mai târziu căpitanul castelului din Gyula. 
În 1723, în harta generalului Mercy „Karte des Temesvarer Banates”, localitatea apare pentru prima dată sub numele de Becicherecu Mic, provenit prin rotacism, de la substantivul propriu Pechereky — numele unui latifundiar. Mai târziu, în 1743, este denumită Bezsierek. În 1717 era o așezare de 36 de case, cu o populație preponderent sârbă. În 1727, guvernatorul Mercy a strămutat câteva familii germane. În 1735, a fost înființată o poștă în sat. În 1748, familiile de români din Beșenova Nouă (Dudeștii Noi, alt nume impus la nimereală), care fuseseră strămutate din Transilvania cu un an înainte, s-au mutat acolo. O școală sârbească există cu siguranță în 1773. În 1777, localitatea era locuită de 205 familii ortodoxe și 13 familii germane (30 de persoane).

În 1784–85, aproximativ 500 de germani romano-catolici s-au stabilit în Becicherec venind din Palatinat. Fostul sat se numea atunci Rácbecskerek, unde locuiau sârbi, români și, în 1786, 25 de familii germane. Németbecskerek-ul construit lângă acesta era
mai mic — la acea vreme era format din 116 case, comparativ cu 206, câte se găseau în Rácbecskerek. Németbecskerek a fost proiectat inițial pe o structură de tablă de șah, iar în paralel cu așezarea, peisajul stradal al Rácbecskerek-ului, care anterior arăta ca un sat grupat, a fost, de asemenea, reorganizat.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, locuitorii săi sârbi și români se ocupau doar parțial cu agricultura, iar prelucrarea lânii, comerțul cu animale și apicultura jucau, de asemenea, un rol semnificativ în traiul lor. Majoritatea sârbilor și românilor din Rácbecskerek s-au mutat în prima jumătate a secolului la XIX-lea, pământurile lor fiind cumpărate de șvabi.

Pe 31 mai 1778, cu ocazia transferării administrației Banatului la Ungaria și a plasării acestuia sub administrație civilă, comisarul regal Kristóf Niczky a primit aici delegația din Timișoara, oaspeții fiind conduși cu 19 trăsuri de câte șase cai. De atunci, satul a aparținut administrativ comitatului Timișoara, cu mici întreruperi.

Producția agricolă de aici era mai slabă decât media bănățeană, iar în comparație cu alte așezări bănățene, bogăția și diferențele sociale dintre fermierii individuali erau, de asemenea, mai mici. Printre fermierii mai mari există destui sârbi și români, dar nu existau proprietari de pământuri excepțional de bogați.
În 1821, Németbeckerek avea 1.362 de locuitori, dar epidemia de holeră din 1836 a făcut 132 de victime. Pe 11 noiembrie 1848, militarii lui József Nagysándor i-au învins pe apărătorii Timișoarei, iar insurgenții sârbi și-au așezat tabăra acolo, la marginea satului. 

Pe 8 august 1849, înainte de Bătălia de la Timișoara, Divizia 15 a lui György Kmety s-a alăturat armatei lui Dembiński tocmai aici, în marginea satului. Astfel devine mica localitate pașnică unul din punctele fierbinți ale Revoluției de la 1848–49.

În valul de emigrare care a început foarte devreme, în 1880, 450 de oameni din Kisbeckerek au plecat definitiv în Statele Unite.
Dar dezvoltarea economică și socială prinde avânt în perioada sfârșitului de secol. O farmacie a fost deschisă în 1882, Uniunea de Economii și Credit Kisbecskerek a fost fondată în 1883, o moară mecanică mai mare (Theresienmühle) a fost construită în sat
în 1894, calea ferată a fost finalizată în 1895, biserica ortodoxă în același an, școala confesională romano-catolică din sat a fost transformată în școală comunală în 1858, iar mai târziu într-o școală cu predare în limba maghiară, fiind naționalizată în 1900.
Școala confesională românească separată a început să funcționeze în 1898. Până la finalul Primului Război Mondial aceasta a aparținut Districtului Central al Județului Timiș. După 1920, statul român a fuzionat școli de stat și confesionale românești într-o singură școală, formată din secțiile română și germană.

Între 1920 și 1925, localitatea a fost numită Țichindeal, după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal, născut aici în 1775. Măcar această schimbare avea o noimă istorică și culturală.

O școală independentă cu predare în limba germană a existat din nou, între 1942 și 1948. În 1944, școala sârbă a fost transformată într-o filială a școlii de stat, dar ulterior a fost închisă din cauza lipsei copiilor. În toamna anului 1944, aproximativ jumătate dintre șvabii din Becicherecul Mic au plecat spre vest pentru a scăpa de frontul care se apropia. Înainte de întoarcerea lor, în primăvara anului 1945, statul a mutat acolo familii sărace de coloniști români emigrați la rândul lor din calea războiului.
Prima întâlnire a locuitorilor din Becicherecul Mic care locuiau în Germania a fost organizată în 1964, deși această inițiativă nu prea era bine văzută de autoritățile de atunci. În 2004, satul Dudeștii Noi, care anterior aparținea comunei, a devenit o
localitate cu primărie de sine stătătoare, iar de atunci Becicherecu Mic a fost un sat unic. 

În 1900, din 3.738 de locuitori, 2.659 erau germani, 557 sârbi, 422 români și 40 vorbitori nativi de limbă maghiară; 2.741 erau romano-catolici și 992 ortodocși. 
În 2002, din cei 2.417 locuitori, 2.062 erau români, 132 romi, 74 ucraineni, 63 sârbi, 48 germani și 31 maghiari; 2.083 erau ortodocși, 142 penticostali, 131 romano-catolici și 23 baptiști. 

Dar să vedem cine a fost acest fiu al satului numit Dimitrie Țichindeal.

Primele date nu relevă că a fost un preot, cărturar, fabulist, traducător și militant român pentru emanciparea românilor din Banat. Mihai Eminescu, în satira „Epigonii”, îl numește pe Dimitrie Țichindeal „gură de aur”, apreciind-l ca un precursor important al culturii române, un luptător pentru drepturile românilor și un pedagog la Preparandiei din Arad. 

S-a născut în familia preotului Zaharia și a urmat studiile la școlile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limba sârbă și germană. Odată terminate studiile, devine învățator la Belinț (1794), iar mai apoi la Beregsău și mai apoi inspector școlar: de la Cr. Direcție pentru vizitația școalelor rânduit. 
În anul 1801 urmează cursurile clericale la Timișoara, avându-i profesori pe Pavel Kenghelaț și Mihail Roșu-Martinovici. Pe cei doi dascăli Țichindeal i-a descris laudativ.

În 1805, nu poate scăpa de serviciul militar și este nevoit să participe la Războaiele Napoleoniene la care Imperiul Habsburgic era parte combatantă, în calitatea preot militar.
La 29 iunie 1807, din calitatea sa de preot paroh al Becicherecului-Mic, împreună cu protopopul Ștefan Atanasievici al Lugojului, protopopul Gheorghe Petrovici din Belinț și preotul Petru Popovici din Bocșa, îi prezintă o petiție națională Împăratului Francisc I, în numele tuturor românilor din Banatul-Țimișc prin care se țineau culturile românești, argumentând vechimea elementului românesc prin vechimea elementului romanic și susținând numirea unui director român peste școlile românești din Banat în locul răposatului director Dimitrie Ștefanovici.

Ei cer să se numească:  „… un bărbat învățat, cu caracter moral, care să cunoască temeinic limba românească […], care să delăture piedicile creșterii tinerimii române, ca acești tineri, la timpul său, luminată fiind prin școală, să șteargă opinia greșită ce s-a format despre poporul român; stau numai înăbușite din pricina educațiunii neglijate, ca astfel, urmașii, spre cel mai mare folos al binelui public, să fie adevărați români.”
Petiția a fost cel mai probabil înmânată personal împăratului, cu ocazia vizitei acestuia la Timișoara, în anul 1807.

Înființându-se în noiembrie 1812, la Arad, o shoală pregătind să pedagoghicească nației românești, Tichindeal a fost numit profesor de învățătură a legii.
În toamna anului 1813 episcopul greco-catolic Samuil Vulcan de la Oradea a trimis profesorilor Preparandiei arădene un concept de petiție prin care românii ortodocși din Eparhia Aradului să solicite împăratului numirea unui episcop român după moartea
episcopului Pavel Avramovici. Țichindeal a făcut greșeala de a arăta această petiție unui asesor comitens de la Arad, și astfel mitropolitul a aflat de existența ei și a făcut tot posibilul să o împiedice. În primăvara anului 1814, Țichindeal a înmânat petiția personală Supplex Libellus Valachorum diocesis Aradiensis Francesco Io collata mense iulii 1814 împăratului.

În 1814 îi apare la Buda Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături.
Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite — o traducere după lucrarea luminatului sârb Dositei Obradovici. În luna iunie a aceluiași an, este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și
C. Diaconovici-Loga, în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organizației culturale în Banat.

Autoritățile îi confiscă fabulele sub acuzația că s-ar ridica contra Constituției Împărăției.
Totuși, reușește să mai funcționeze la Arad până în iunie 1815. Plângerea înaintată împăratului, la Viena, nu a avut nicio urmare.
Țichindeal a fost acuzat, alături de CD Loga, că agitată preoții din diacezele Vârșeț, Arad și Timișoara prin propagarea naționalismului românesc. De asemenea, relația apropiată a lui Țichindeal cu episcopul greco-catolic Samuil Vulcan i-a facilitat ierarhiei sârbe să creeze nedumeriri în rândul românilor ortodocși. A fost acuzat că la un examen „lunar din doctrina religioasă”, pe vremea când activa la Preparandie, a susținut că Papa de la Roma este și trebuie să fie văzut drept capul întregii biserici creștine. 

Se retrage în satul său natal, iar în toamna anului 1817 se îmbolnăvește grav. La 20 ianuarie 1818 se stinge din viață la vârsta de numai 43 de ani, într-un spital din Timișoara. Este îngropat în satul său natal, Becicherecu Mic, conform propriei dorințe.