Cei mai mulți din timișorenii trecuți de prima tinerețe mai țin minte că pe timpuri exista o stradă, destul de importantă în cartierul Iosefin ce a purtat un nume cu rezonanță oarecum germanică. Se numea strada Preyer în limbajul colocvial al localnicilor deși administrația puterii populare i-au schimbat numele în „str. Iosif Rangheț”.

Poate pentru că acel Iosif era un ins de tristă amintire din nomenclatura comunistă ce a avut o contribuție nefasta în istoria românească din perioada anilor `30-`50 lumea nu voia să știe de această denumire cu încărcătură proletcultistă și a continuat să se refere la acel loc din oraș ca fiind „strada Preyer” chiar dacă nu se mai cunoștea mare lucru nici despre acest personaj. Unii nici măcar nu au știut că este numele unei persoane ce a trăit și a contribuit la dezvoltarea orașului.

Ca o reparație târzie, dar bine meritată, după schimbarea de regim de după anii 90 strada și-a recăpătat vechiul nume. Și pe bună dreptate. Johann Nepomuk Preyer a fost primarul vizionar ce a urnit mersul greoi al cetății Timișoarei spre o cale a dezvoltării urbane temeinice. Nu a fost timișorean prin naștere nici nu s-a stins aici dar a fost prin excelență timișorean adevărat.

Johann Nepomuk Preyer vine pe lume pe 28 octombrie 1805, în Lugoj, într-o familie de origine germană respectabilă originară din Köln, pe Rin, stabilită în Austria, la Viena, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tatăl lui Johann N. Preyer, Georgius Preyer, s-a născut în 1761 la Viena, în Leopoldstadt, şi a venit la 1789 în Banat, ca funcţionar administrativ la Lugoj. Mama sa era fiica unui ofiţer din armata imperială din garnizoana de la Vârşeţ, Josepha von Leyritz. A fost primul dintre alţi şapte urmași. Părintele său era executor judecătoresc, o misie ce nu era de ici de colo în acei ani.

Tânărul Johann îşi începe şcoala la mânăstirea fraţilor minoriţi din Lugoj. Sosește prima dată la Timișoara cu ocazia studiilor de la Gimnaziului Piarist după care pornește la drum spre Szeged pentru a urma Liceului Filosofic. Aici i se deschide interesul spre științele juridice și ajunge la Academiei de Drept din Pesta. Preyer a mai studiat dreptul la facultățile din Oradea, Bratislava unde și absolvă în anul 1824. În final iarăși revine la Pesta pentru examenul de diploma de liberă practică în avocatură absolvit cu distincție în 1828. Până în 1830, a lucrat ca meditator. Apoi a intrat în serviciul juridic din orașul său natal. După 1832 devine a un căutat expert economic și financiar.

Fiind un simpatizant al reformatorilor cu vederi liberale din Ungaria, a fost considerat el însuși un revoluționar.
Începând cu anii de după 1830, situația financiară a municipalității s-a deteriorat drastic, iar Timișoara a devenit scena a numeroase conflicte politice. Poziția privilegiată de oraș-cetate foarte bine apărată ce avea ca menire principală doar activitatea militară era de mult depășită. Orașul a devenit treptat un serios pol al manufacturilor și al industriei incipiente. Dar toatea aceste activități erau strangulate de zidurie fortăreței.

Preyer a fost un susținător al renovărilor și modernizării. Ca purtător de cuvânt al delegațiilor și autor de petiții menite să încurajeze cetățenii să ia măsuri de auto-ajutorare, Preyer a câștigat numeroși adversari în cercurile conservatoare, ceea ce i-a adus și o discreditare la curtea vieneză. Prin urmare, nu a putut să-și pună în aplicare ideile de politică municipală până în 1842.

În 1844, a fost ales primar al Timișoarei și a exercitat o influență considerabilă asupra politicii din capitala Banatului. În timpul Revoluției Maghiare din 1848/49, armata revoluționară maghiară a asediat Timișoara, apărarea cetății ajungând în grija garnizoanei austriece aflate sub comanda generalului Georg von Rukavina.
Pe 9 august 1849, armata revoluționară a fost învinsă în afara Timișoarei, punând astfel capăt mișcărilor de emancipare națională ce au cuprins mai tot continentul european din 1848.

Johann Preyer a rămas inițial în funcție de edil. A reușit să restaureze orașul, care fusese grav avariat de asediu, și potențialul său economic. În anii 1850, Preyer a câștigat mai multe procese pentru orașul său, dar a fost considerat un adversar nedorit de către autoritățile militare ce nu vedeau cu ochi buni apropierea activităților civile de partea centrală militarizată.

Cu și atunci (ca și acum) politica nu se făcea doar cu idealuri și principii înalte ci și cu jocuri murdare pe sub masă adversarii săi au reușit, pe neașteptate, ca pe 8 februarie 1858 să forțeze un act de demiterea primarului incomod.

Printre realizările de cea mai mare însemnătate ale lui Johann Nepomuk Preyer din timpul mandatului său s-au numărat o seamă de premiere tehnice foarte moderne în epocă:
Conectarea Timișoarei la rețeaua telegrafică a monarhiei; construirea unei uzine de gaz; introducerea iluminatului public cu gaz; conectarea Timișoarei la rețeaua feroviară și dezvoltarea orașului într-un important nod de transport;

la toate aceste se mai pot menționa: fondarea asociației caselor de economii: a societății muzicale și a unei academii de drept. Despre acest prim for de învățământ superior din Timișoara din păcate trebuie spus că a dăinuit foarte puțin. Facultatea de drept și filozofie a fost dizolvată în 1848 ca urmare a conflictelor militare legate de revoluție.
Preyer a fost pe bună dreptate numit ulterior „unul dintre cei mai capabili, ingenioși și energici primari ai Timișoarei” și „un finanțator prin excelență”. A făcut tot ce a putut să-și atragă de partea sa burghezia implicată în industrializare și multe societăți ce aveau potențial financiar.
Nici după îndepărtarea sa de la conducerea civilă a orașului nu a abandonat funcțiile publice. Din 1861 până în 1876, a servit la Timișoara ca judecător, președinte al tribunalului penal și, din 1871, ca prim-judecător al Curții Regale.

Preyer ca scriitor

Producția literară a lui Preyer a reflectat educația sa umanistă: s-a străduit să recreeze modele clasice ale literaturii de până atunci preponderent scrise în limba franceză și italiană în limba germană accesibilă populației.
Operele sale literare din 1828 până la moartea sa au fost tipice perioadei și au avut o semnificație regională. Versuri și articole scurte ale tânărului Preyer au apărut în revista „Iris” din Pesta, iar la Timișoara a lucrat pentru primarul Josef Klapka, care publica „Jurnalul Banat pentru Agricultură, Comerț, Artă și Industrie” și, la fel ca și Klapka, a fost un patron al teatrului orășenesc în limba germană.

Scrierile istorice și socio-critice ale lui Preyer au avut cel mai mare impact la intelectualitatea locală dar și de dincolo de granițele provinciei.

. Cu prima sa carte, „Starea anterioară și actuală a țăranului maghiar, împreună cu o descriere a consecințelor și efectelor sale” publicată în 1838, el a abordat condițiile agrare din partea maghiară a imperiului și a căutat modalități de a elimina înapoierea existentă încă. Societatea sătească deși se dezvoltase destul de mult după reformele începute ăn prima partea secolului al XVIII-lea încă eras tarată de unele metode de producție dar și de relațiile dintre proprietarii de terenuri și lucrătorii agricoli ce aminteau încă de relațiile feudale. Preyer s-a ghidat conform principiului său: „Fără dezvoltare intelectuală, niciun progres nu este de conceput”.

Evenimentele din 1848 au dovedit validitatea ideilor reformiste ale lui Preyer. Ambiția sa rezida în poezia lirică, pe care a început-o în 1828 și pe care a compilat-o în 1858 în antologia „Ver sacrum. Gedichte” (Ver Sacrum. Poeme). Poezia sa a fost predominant politică și filosofico-confesională. Încercări de acest fel au fost ignorate de contemporanii săi după 1848. Aforismele, povestirile și ghicitorile lui Preyer, publicate în „Iris” de la Pesta, „Sammler” de la Viena și în ziarul „Temeswar” al lui Klapka, au fost, de asemenea, repede uitate.

Eforturile lui Preyer de a înființa un teatru regional german au fost însă mai semnificative. În revista „Der Spiegel” din Budapesta, a publicat recenzii teatrale ale Teatrului Orășenesc German din Timișoara. Ca politician local, a sprijinit activitățile teatrului și a căutat să-l ajute să-și dezvolte propriul repertoriu independent prin propriile piese. Drama sa din 1853, „Canova, despre un artist”, a fost prima lucrare a lui Preyer care descrie retragerea artistului în viața privată, dar a rămas în mare parte neobservată.

În mod similar, drama „Sulioții”, scrisă în 1854, nu a reușit să obțină aprobarea publicului într-o perioadă în care orice critică socială era suprimată de cenzură. Aceasta trata lupta Greciei pentru independență.

Drama „Sulioţii” este extrem de semnificativă, introducându-ne în evenimente contemporane lui J.N. Preyer în prima parte a vieţii sale, evenimente cu mare rezonanţă în toată Europa acelui timp, războiul pentru independenţa Greciei, cu actele de eroism ale armatolilor aromâni sulioţi din Epir, contra lui Ali Paşa din Tepelen (cunoscut mai bine ca Ali Paşa din Ioanina) şi ale otomanilor, ale lui Marcu Bociari, Giavela Sturnari, etc., ale căror fapte de arme au fost cântate de Lord Byron în versurile sale, de poeţii Wright, Hemans, etc, şi imortalizate într-un celebru tablou de pictorul Edward Lear, arătând epopeea femeilor suliote, care pentru a nu cădea vii în mâna trupelor paşei din Ioanina, atunci când cetatea Suli a fost cucerită după un lung asediu, au preferat moartea, aruncându-se toate într-o prăpastie.

Aluziile la aspirațiile maghiare pentru libertate erau prea evidente pentru a fi trecute cu vederea după înfrângerea revoluției. Preyer a terminat tragedia „Hannibal” în 1860, dar a reușit să o publice abia în 1882, deoarece echivalarea Ungariei cu Cartagina și căderea acesteia era evidentă pentru orice spectator chiar mai puțin inițiat în istoria antică. Spre deosebire de celelalte piese ale sale, dramaturgul însuși a căutat o reprezentație la Viena și München, dar nu a găsit pe nimeni acolo dispus să susțină Ungaria și cauza acesteia.

După demiterea sa din funcția de primar, Preyer a căutat să-și ofere o detașare geografică de realitățile bănățene șii a plecat într-o recluziune auto-impus. A locuit în Gmunden, pe malul lacului Traunsee, din 1858 până în 1861. El a considerat această perioadă exilul său, timp în care a rămas totuși foarte productiv ca scriitor.
În octombrie 1860 formațiunea „Voivodina Sârbească și Banatul Timișan” a fost desființată, iar teritoriul acesteia a fost împărțit între Ungaria (Banatul și Bačka) și Slavonia (Syrmia).

După ce Banatul a fost despărțit din formațiunea teritorială administrativă artificială (ce s-a dovedit neviabilă) numită pompos „Voivodina Sârbească și Banatul Timișan” Johann Preyer s-a întors la Timișoara în 1861, unde a publicat continuat activitatea literară.
A scris ficțiune beletristică dar și studii de istorie socială până în 1876 și a ocupat funcția de vicepreședinte al Societății Istorico-Arheologice din Sudul Ungariei.

În 1863, Preyer a publicat cea mai faimoasă lucrare a sa, o monografie despre orașul liber regal Timișoara. Această relatare a fost considerată un model în Banat, mai ales pentru că a fost prima relatare completă a istoriei orașului. Un exemplar de prezentare pentru împăratul Franz Iosif I, destinat comemorării vizitei sale la Timișoara în 1852, i-a adus lui Preyer un premiu.

Pagini de istorie are Johann N. Preyer despre istoria Timişoarei de la începuturile sale, de la o presupusă aşezare Zambara (sau Zurobara după alte surse) din provincia romană Dacia Ripensis, devenită apoi Beguey în timpul stăpânirii avare, pe care istoriografia secolului al XIX-lea le vehicula, neconfirmate (dar nici infirmate) de cercetările ulterioare.

Prezenţa lui Carol Robert de Anjou la Timişoara
În ce priveşte istoria românilor, şi pe cea a ungurilor şi a uneia dintre cele mai importante dinastii occidentale, J.N. Preyer descrie prezenţa lui Carol Robert de Anjou la Timişoara, ajuns pe tronul Ungariei după stingerea dinastiei arpadiene, prin moartea regelui Andrei al III-lea.

În 1873, a publicat „Condiția evreilor în Banat în secolul al XVIII-lea”. Această lucrare a fost considerată o lucrare deosebită, mai ales pentru că a fost prima relatare cuprinzătoare a istoriei orașului. Temele istorice au fost prezentate și mai explicit în ultimele două drame ale lui Preyer: în loc de alienare simbolică, el a ales în cele din urmă subiecte din istoria medievală. „László de Hunyadi”, din 1882, s-a ocupat de intrigile curții care au dus la uciderea fiului cel mare al lui Ioan de Hunedoara. Epopeea în versuri Salamon a amintit evenimente din secolul al XI-lea, abordand și problema înțelegerii multinaționale.

El a solicitat fără succes publicarea la editura Cotta. Scopul lui Preyer era să obțină recunoaștere dincolo de sfera sa regională. Luarea în considerare a componentei istorice, așa cum a fost cazul contemporanilor săi din Germania după 1848, ar fi facilitat apropierea.
Datorită angajamentului său față de drepturile popoarelor din imperiu (o poziție neobișnuită la acea vreme) și dedicării sale pentru conservarea moștenirii anului 1848, dorințele sale nu au fost îndeplinite.

Astfel, opera sa literară a rămas în primul rând domeniul istoricilor regionali și al cercetătorilor literari.

Se stinge din viaţă, în etate avansată, în octombrie 1888, la Kirchenberg, în Austria inferioară, unde se retrăsese în ultimii ani, ducând în suflet nostalgia Timişoarei şi a Banatului.
Personalitate complexă, el a excelat ca istoric al Timişoarei, de la începuturile ei până în timpurile sale, a fost ziarist activ scriind articole politice şi sociale, poet şi dramaturg.