Instalarea dlui Sorin Grindeanu în fruntea Partidului Social-Democrat este cel mai important subiect de politică internă din ultima săptămână. Cel ales cu fast și fără emoții — în cadrul unui Congres prin care social-democrații au dorit să arate tuturor că sunt încă o mare forță politică — are o misiune extrem de grea. El trebuie să clarifice, pe de-o parte, statura ideologică a Partidului, iar pe de altă parte, poziția acestei formațiuni politice în actualul aranjament de guvernare. Nu mă îndoiesc de faptul că dl Președinte S. Grindeanu citește sondajele, iar acestea nu-i transmit aproape nimic bun. Electoratul pesedist de acum opt ani s-a subțiat considerabil, ca să nu spun că e aproape dispărut. Tineretul manifestă atracție politică și, implicit, electorală pentru partide precum Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) și, într-o sensibil mai mică măsură, pentru Uniunea Salvați România (USR), cele două „extreme” ale eșichierului nostru politic. Ceea ce a mai rămas din punct de vedere electoral social-democraților acoperă o masă îmbătrânită de votanți, pentru care idealul politic era reprezentat de PSD-ul condus de un Iliescu, un Năstase, un Mitrea sau un Dragnea și pentru care PSD-ul de astăzi este perceput ca fiind atât de „uzat prin userizare” încât, cel mai probabil, dacă vor supraviețui până la următoarele alegeri, puținii electori cu veritabile convingeri ideologice de stânga fie vor rămâne acasă, refuzând să voteze, fie vor vota cu o formațiune politică suvernist-naționalistă (AUR, POT sau SOS).
Ce ar putea ori ce ar trebui să facă informaticianul Sorin Grindeanu pentru a ajunge în situația de a gestiona eficient matematica hazardului politic în care a ajuns să conducă Partidul Social-Democrat?
În primul rând, cred că ar trebui să-și construiască echipa. Una cu care să poată lucra astăzi și pe care să se poată baza și mâine. Una în care să-și găsească locul oameni cu un profil profesional clar, convingător și capabil să garanteze că cel despre a cărui situație este vorba poate livra o certă expertiză într-un anumit domeniu (umanist, tehnic sau medical).
În al doilea rând, dl Grindeanu ar trebui să impună o identitate ideologică clară Partidului Social-Democrat. Nu cred că această formațiune politică mai poate paria pe socialismul reinventat, de tipul celui fluturat în anii ’90 ai secolului trecut, ori pe un socialism care să mizeze pe așa-numitul stat social și, respectiv, pe economia socială de piață. În România contemporană, în care mai toate serviciile publice sunt scumpe și de o foarte scăzută calitate, atât statul social de drept, cât și economia socială de piață nu reprezintă nimic altceva decât vorbe-n vânt la auzul cărora râd până și studenții mediocrii de la Drept, de la Economie sau de la Sociologie. Ce ar putea promova PSD-ul în locul acestor două marote ar fi un model de organizare a statului bazat pe impozite și taxe ridicate — mai ales pentru cei bogați și îndeosebi pentru marele capital — pe redevențe corect stabilite și pe investiții publice bine gândite, astfel încât sistemul instituțional al statului să funcționeze eficient și eficace, în beneficiul unui număr din ce în ce mai mare de potențiali uzuari.
În al treilea rând, dl Grindeanu ar trebui să-și facă rost de o mică, dar foarte pricepută echipă de ideologi. La sfârșitul lui noiembrie a acestui an, dl Vasile Dîncu va împlini 64 de ani. „Tânăr de prea multă vreme” și suspect de singur în informala sa funcție de ideolog absolut al Partidului Social-Democrat, dl Dîncu ar trebui să mai delege și altora — mai tineri și mai inovativi — din atribuțiile corespunzătoare funcției sale, pentru că partidul are urgentă nevoie de înnoire ideologică. Iar pentru ca această înnoire să poată fi efectiv realizată, „efigia” dlui Dîncu îmi pare a fi astăzi neîndestulătoare.
În al patrulea rând, dl Grindeanu ar trebui să-i lămurească pe potențialii alegători ai Partidului Social-Democrat cât este de „pro-europeană” și cât este de „suveranistă” formațiunea politică pe care a ajuns să o conducă. Asocierea — explicită sau tacită — a PSD-ului când cu USR-ul, când cu AUR-ul, când cu PNL-ul transmite un semnal confuz în interiorul electoratului rămas social-democrat. Știu că sunt foarte la modă „aranjamentele de conjunctură” și „rotativele guvernamentale”, dar drumul acesta al improvizațiilor și al compromisurilor de tot felul a dus PSD-ul de astăzi în situația de a nu ieși din statutul unei formațiuni politice care nu reușește să depășească 20 și ceva de procente din bazinul electoral autohton. Pot înțelege că, atunci când interesele superioare ale statului o impun, Partidul Social-Democrat poate relativiza linia politică ferm asumată. Dar aceste situații ar trebui să aibă caracter excepțional, iar agenții de comunicare ai partidului ar trebui să fie capabili să explice oamenilor de ce a fost neapărată nevoie ca social-democrații să intre într-o anumită formulă guvernamentală ori să susțină o anumită măsură nepopulară, capabilă să producă efecte dureroase mai ales în rândul propriului electorat.
În sfârșit, în al cincilea rând, dl Grindeanu ar trebui să lămurească și, mai apoi, să se împace cu istoria de peste 36 de ani a Partidului Social-Democrat. Ce a fost rău sau chiar foarte rău în acest partid? Ce a fost bun? Dacă și ce merite are acest partid în construcția României post-comuniste? Dacă și cât rău a făcut acest partid românilor și acestei țări, prin liderii săi, prin guvernele pe care le-a condus ori prin oamenii pe care i-a promovat și care, ulterior, au căzut în păcatul trufiei, în cel al lăcomiei sau în cel al disprețului față de semeni? Sunt doar câteva întrebări de al căror onest răspuns depinde viitorul politic al Partidului Social-Democrat din România, un viitor în care dl Grindeanu poate juca unul din rolurile principale sau, dimpotrivă, poate rămâne sufleorul de care, episodic, unii sau alții au nevoie.
