În după-amiaza acestei zile, m-am dus să-mi aduc acasă unul dintre copii, care venea dintr-o excursie făcută în țară și urma să fie lăsat de microbuzul cu care se întorcea, lângă școala în care învață. Ajuns la fața locului, mă întâlnesc cu părinții altor elevi, colegi ai băiatului meu, care, la rândul lor, veniseră să-și preia pruncii, în același domestic scop. Sub coronamentul unor arbori anemici, în bună parte scuturați de frigurile toamnei, câteva mămici și câțiva tătici așteptau vorbind despre una-alta. La un moment dat, cu foarte puțin timp înainte ca microbuzul școlar să ajungă, un alt microbuz – al Jandarmeriei – oprește în dreptul grupului de părinți. De lângă șofer, coboară un tânăr jandarm și îl întreabă pe unul dintre părinți de ce anume ne-am adunat și ce facem? Cel interpelat îi răspunde agentului oficial al statului că ne așteptăm copiii, care urmau să se întoarcă dintr-o excursie. Jandarmul îl privește cu neîncredere pe părintele care i-a răspuns, dar se liniște foarte repede atunci când observă că, într-adevăr, microbuzul cu ai noștri copii trage lângă trotuar, iar din el încep să coboare, rând pe rând, odraslele noastre. Ușurat, jandarmul se întoarce lângă colegul său, iar „dubița” albastră, pe care stătea scris citeț „JANDARMERIA ROMÂNĂ”, demarează liniștit, lăsându-ne pe noi, părinții celor până atunci așteptați, într-o stare de mirare și amuzament.

Episodul mai sus descris m-a pus însă pe gânduri. El sugerează niște lucruri. Cuiva îi este frică; cineva are niște spaime. În calitatea pe care o am, aceea de dascăl de drept administrativ, pentru mine, jandarmul nu este altceva decât un agent militarizat al statului, al cărui principal rol este acela de a conserva și, la nevoie, de a recupera ordinea publică, chiar și prin utilizarea forței fizice. Iar dacă un astfel de om se impacientează doar pentru că 15-20 de civili plouați stau laolaltă, atunci, cel mai probabil, jandarmul este sub ordin. Iar ordinul a venit din partea cuiva apăsat de neliniști, de griji, poate chiar de temeri. Cred că cel care a dat ordinul e un decident politic. Și mai cred că, în spatele unui asemenea ordin, stau și câteva posibile explicații.

Nervozitatea cauzată celor doi capi ai Executivului de la București, tratați cu huiduieli și injurii, unul la Iași, celălalt la Carei, tensiunile manifestate de mulțimea prezentă la ceremonia de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, precum și chemarea la proteste împotriva Guvernului, chemare manifestată destul de puternic pe o bine cunoscută rețea de socializare, sunt suficiente elemente apte să-i determine pe decidenții noștri politici la a ordona agenților militarizați ai statului să manifeste o maximă vigilență față de frământările conaționalilor mei. Mi se pare că frica bântuie prin niște palate din această țară. Vorbesc, desigur, despre frica politicienilor, aceea care miroase greu, pentru că vine din adâncurile putride ale unor conștiințe vinovate. E o frică mutilantă, obositoare și incurabilă a unora care bănuiesc, intuiesc sau pur și simplu știu că scadențele sunt aproape. Să fim bine înțelegi! Nu fac aici apologia revoltei publice. Nu cred că o compromitere a păcii sociale sau o sacrificare a ordinii constituționale reprezintă soluțiile viabile, capabile să ne scoată din situația deplorabilă în care Națiunea Română a ajuns astăzi, mai ales datorită acelorași politicieni în prezent înspăimântați. Dar sistemul de valori în care eu cred – acela al unui stat de drept, social, reprezentativ, pluralist și foarte prietenos cu libertățile fundamentale și cu drepturile individuale sau colective – s-a demonetizat în ochii unui mare număr de români. Prin cuvintele rostite, gesturile comise ori fie și numai prin simpla lor prezență, tristele figuri ale „politichiei valahe”, care, astăzi, pretind că iau decizii necesare și legitime pentru noi toți, sunt pur și simplu detestate. Frustrarea colectivă a atins cote alarmante. Discursul politicianist – din care, de o bună bucată de vreme, nu lipsește enervanta și perpetua invocare a necesității de a reforma statul și de a ține piept pericolului rusesc, dar în care nu găsești nici cea mai mică idee legată de relansarea economică a României – trezește revolta celor mai mulți dintre noi. Grație profesiei de avocat pe care o fac de mai bine de 25 de ani, am șansa de a mă întâlni, zi de zi, cu foarte mulți oameni, de diverse categorii și cu o înzestrare intelectuală foarte diferită. Covârșitoarea lor majoritate este pur și simplu dușmănoasă atât la adresa Guvernului, cât și la cea a Președintelui României. Oamenii nu se mai abțin și nu se mai feresc. Insultă, afurisesc și amenință (desigur prin vorbe, dar de nereprodus într-un text destinat publicului larg), spunându-mi că abia așteaptă să sară scânteia ori să se ivească prilejul pentru „a-și lua țara înapoi”. Expresia aceasta nu mai este doar a simpatizanților lui Călin Georgescu, ai lui George Simion ori ai Dianei Șoșoacă. Ea a fost însușită de oameni care, cu doar câteva luni în urmă, aveau simpatii social-democrate, liberale sau useriste. Nu le mai au! Pentru că cei care astăzi guvernează au intrat într-o logică a batjocoririi celor care, cu bună-credință și încrezători în democrația liberală, i-au votat, alungându-i astfel tocmai pe aceia pentru care „valorile europene” nu reprezintă nimic. Ce a urmat se cunoaște. Asocierile politice contra naturii și reconsacrarea „rotației” (sau a „rotativei”) la conducerea Guvernului sunt lucruri care s-au făcut mai ales pentru ca aceiași politicieni ce au condus țara și înainte de ultimele alegeri, să rămână la butoane. Jocurile murdare ale aranjamentelor politice mari, făcute în scopuri mici, au produs rapid efecte devastatoare. Între votanții din decembrie 2024 și mai 2025 – aceia care au făcut posibilă existența Guvernului Bolojan și, mai apoi, dobândirea de către Nicușor DAN a mandatului de Președinte al României – și actualii „cerberi politici” pare să se fi rupt pactul încrederii în trecut acordate. Sondajele nu mint. Scorurile electorale ale celor care ne conduc sunt foarte modeste. Și, de aici, frica „elitei” ori a „aristocrației” noastre politice față de „plebea” guvernată, alcătuită mai ales din contribuabili sufocați, șomeri abia aruncați în stradă, consumatori drastic sărăciți, lucrători timorați, părinți disperați și tineri înspăimântați de spectrul războiului. După părerea mea, prea mulți nemulțumiți care, într-un fel sau altul, așteaptă și pretind satisfacție. Oare nu de toți aceștia vă este frică, tovarăși?